7 emoţii fundamentale, universale şi înnăscute, manifestându-se spontan, generate de cauze exterioare sau de propria interioritate, pe care le experimentăm continuu, care ne condiţionează comportamentul, sunt indicii despre ceea ce se întâmplă cu noi, pot reprezenta motorul faptelor noastre sau, dimpotrivă, ne pot bloca reacţiile şi capacitatea de a acţiona.
Fiinţa umană exprimă, în fiecare zi, variate emoţii, perceptibile de către ceilalţi prin cuvinte sau prin expresia feţei, prin gesturi, prin atitudine. Paul Ekman, profesor de psihologie la Universitatea din California, unul dintre cei care au deschis drumul cercetărilor în privinţa mecanismelor emoţiilor şi a felului în care ne marchează comportamentul, în câteva lucrări de referinţă în domeniu, a identificat, iniţial, patru emoţii fundamentale – bucuria, frica, furia şi tristeţea – la care a adăugat ulterior alte trei – surpriza, dezgustul, ruşinea.
Pe lângă cele 7 emoţii fundamentale, există şi emoţii secundare, numite uneori “elaborate”, un fel de nuanţe ale emoţiilor fundamentale, mai subtile, sau un amestec al acestora, care, în multe împrejurări, maschează emoţiile primare şi care, de regulă, pot fi mai uşor controlate, cum ar fi, de exemplu, dispreţul – o combinaţie între furie şi teama de a o exprima, indignarea, exasperarea – forme ale furiei, fericirea – o bucurie intensă, invidia – furie şi tristeţe etc.
Cunoaşterea şi identificarea corectă a emoţiilor, personale sau ale celor din jur, sunt componente esenţiale ale inteligenţei emoţionale, care ne ghidează reacţiile şi ne ajută în luarea deciziilor, în învăţare, memorizare, atenţie, în a deveni stăpâni pe impulsurile noastre primare, ori de câte ori realitatea ne provoacă în acest sens. Este nevoie de timp, de răbdare, de exerciţiu sistematic, pentru a ne dezvolta inteligenţa emoţională, dar, din momentul în care simţim că suntem stăpâni pe această realitate intrinsecă a fiinţei noatre, este pentru toată viaţa.
7 emoţii fundamentale – caracteristici şi efecte
Cele 7 emoţii fundamentale au în comun faptul că se declanşează rapid, sunt de scurtă durată, spontane şi reflectă atitudinea unei persoane faţă de realitate. Emoţia (cuvânt al cărui etimon este latinescul “emovere”, cu sensul “a pune în mişcare”) este o experienţă psiho-fiziologică intensă şi complexă, asociată temperamentului, personalităţii, dispoziţiei şi motivaţiei.
Specialiştii recunosc faptul că este dificil să se dea o definiţie clară şi univocă emoţiei, dar studii recente din domeniul neurobiologiei au arătat că emoţiile sunt rezultatul unui amestec de factori biochimici, socio-culturali şi neurologici, care se exprimă prin reacţii specifice: motrice (tonus muscular, tremurat, imobilitate etc.), comportamentale (agitaţie, exuberanţă, fugă, agresiune, închidere în sine etc.) şi psihofiziologice (paloare, înroşire a feţei, accelerare a pulsului, palpitaţii, transpiraţie, alterarea vocii etc.).
Surpriza – este o emoţie trecătoare, cu cea mai scurtă durată dintre toate cele 7 emoţii fundamentale, care se manifestă în faţa unei situaţii neprevăzute, neaşteptate, ciudate s.a.m.d., pe care persoana respectivă nu a anticipat-o în niciun fel şi care se asociază, de obicei, cu un alt tip de emoţie, în funcţie de situaţie. Este însoţită, de multe ori, de o senzaţie de incertitudine, de o accelerare a ritmului cardiac, o creştere a tonusului muscular, o alterare a vocii, o dilatare a pupilelor şi o creştere a activităţii neuronale şi a amplitudinii respiraţiei. Surpriza este, paradoxal, o emoţie neutră si “altruistă”, în sensul că este prologul unei alte emoţii – de bucurie, de furie, de revoltă, stupefacţie, după împrejurări şi, evident, subiectivă, pentru că are legătură cu experienţa de viaţă personală.
Bucuria – este singura dintre cele 7 emoţii fundamentale categoric pozitivă şi poate fi generată de situaţii diverse, de la cele obişnuite, cotidiene, care dau o stare de bine şi de împlinire, până la cele importante, legate de viaţă, de viitor, de dorinţe, aspiraţii, proiecte, realizări. Desigur, bucuria nu este o emoţie care să poată fi trăită continuu, aşa cum nici nefericirea nu poate fi permanentă, iar sursele bucuriei sunt diferite, de la om la om. Pentru unii bucuria este legată de câştiguri, de poziţia socială, pentru alţii vine din capacitatea de a iubi, de a fi generos, de a-ţi împlini vocaţia etc.
Cert este că bucuria, ca emoţie de bază, poate da unui om sentimentul că este “viu” şi că are manifestări specifice: un chip luminos şi un zâmbet autentic (diferit de cel de circumstanţă), o bună funcţionare a organelor interne, respiraţii ample, un echilibru psihic stabil, o stare de bine care ne inspiră în tot ceea ce facem. Bucuria amplifică motivaţia interioară, creativitatea, altruismul, este un semn al armoniei cu noi înşine şi cu lumea.
Frica – este o emoţie de “anticipaţie”, ne avertizează asupra unui pericol, a unei potenţiale sau reale ameninţări şi ne ajută să decidem dacă vom înfrunta acea situaţie sau ne vom apăra altfel. Frica este o emoţie atât de puternică încât ne poate bloca sau, dimpotrivă, stimula. Strict biologic, frica este asociată instinctului de supravieţuire, dar, de-a lungul timpului, la om, o astfel de emoţie a devenit mai complexă. Se poate asocia cu o incapacitate temporară de a reacţiona, cu perturbarea ritmului cardiac şi respirator, cu paloarea nefirească, transpiraţie, uneori chiar cu pierderea conştienţei. Alte emoţii, din categoria celor “elaborate”, asociate fricii, sunt neliniştile, anxietatea, fobiile, stresul.
Furia – este, de cele mai multe ori, o iritare puternică, necontrolată, violentă, reflexul unui sentiment de nedreptate, de neputinţă în faţa unui obstacol, de frustrare sau o reacţie în faţa unei ameninţări la adresa integrităţii fizice sau psihice a unei persoane. Unii specilaisti consideră că furia este una dintre cele 7 emoţii fundamentale, alţii o trec în categoria emoţiilor secundare.
Reacţiile fiziologice şi psihice asociate sunt: accelerarea ritmului cardiac, înroşirea fetei, respiraţie sacadată, pumnii strânşi, voce stridentă. Când furia este “oarbă”, generează frică. Există mai multe feluri de furie: Furia “înăbuşită”, în cazul persoanelor care, prin natura lor, sunt incapabile de astfel de manifestări, furia “reflexivă”, deturnată asupra altcuiva decât cel care a provocat emoţia respectivă, furia “hipertrofiată”, exprimată în exces, disproporţionată în raport cu raţiunea, care poate duce la acte violente. Cel care trece printr-o astfel de stare, spun psihologii, se poate calma dacă îşi concentrează atenţia asupra unui obiect neutru.
La eschimoşi, există un obicei, moştenit prin tradiţie, ca atunci când doi oameni ajung în punctul în care nu îşi pot stăpâni furia, să se înfrunte în public, doar prin cuvinte, până când râsul spectatorilor va decide cine are dreptate – un obicei la care omul contemporan ar trebui să mediteze uneori.
Dezgustul – este o emoţie de respingere instinctivă sau culturală, de aversiune fizică sau psihică faţă de o persoană sau un obiect, percepute ca fiind dăunătoare, o lipsă de interes şi de stimă. Sociologul francez Claude Fischler, de exemplu, specialist în alimentaţia umană, considera dezgustul ca fiind “bio-cultural”, o componentă emoţională puternică, uşor de identificat pe chipul cuiva. Din punct de vedere filosofic, dezgustul este definit în opoziţie cu noţiunile de bine, bun, frumos.
Ruşinea – se distinge, în cadrul celor 7 emoţii fundamentale, prin dimensiunea sa socială, secretă, narcisistă şi spirituală, având deopotrivă aspecte pozitive şi negative. Este definită adesea ca fiind versiunea socială a culpabilităţii, cu rol esenţial în fobiile sociale. Mulţi specialişti o consideră ca fiind o emoţie complexă, amestec de teamă, frică, furie, disperare etc. Se poate identifica uşor, prin reacţii precum: stânjeneala, starea de rău sau, dimpotrivă, exuberanţa forţată, capul plecat, evitarea privirii celuilalt, inhibiţie etc.
Aspectele pozitive ale ruşinii ţin de educaţie şi viaţa socială, în sensul instituirii unor limite de comportament, care să nu altereze însă identitatea fiecăruia. Ca şi celelalte emoţii fundamentale, ruşinea transmite mesaje despre sinele nostru, pentru a nu ne manifesta nici în ipostaza de victime, nici în cea de supra-oameni, prin autoritate şi putere.
Antropologul american Ruth Benedict, în secolul al XIX-lea, credea că şi culturile pot fi clasificate în funcţie de această emoţie de bază – culturile asiatice (japoneză, chineză), de exemplu, erau considerate “culturi ale ruşinii”, în sensul că dimensiunea socială ar fi mai importantă decât cea individuală, în timp ce culturile europeană şi americană ar fi “culturi ale culpabilităţii”. Astăzi, astfel de clasificări sunt apreciate ca fiind desuete.
Aspectele negative ale ruşinii se raportează în special la nivel individual. O astfel de emoţie în exces poate deveni motiv de suferinţă, de izolare, de umilinţă, de fobii sociale, deoarece induce sentimentul de a fi nedemn de un context social. În plus, ruşinea influenţează abilităţile cognitive, deoarece determină, alături de alti factori, nivelul de dopamină, cu rol important în memorizare.
Tristeţea – este consubstanţială fiinţei umane, este o emoţie care se leagă de o pierdere, o decepţie, un sentiment de neputinţă, o dorinţă neîmplinită. Se caracterizează prin scăderea energiei şi a motivaţiei, iar plânsul este frecvent semnul unei astfel de stări. De la Paul Ekman, până astăzi, toţi psihologii o includ în categoria celor 7 emoţii fundamentale. În cazurile severe, tristeţea se poate manifesta prin letargie, stres şi izolare socială.
Orice om se confruntă, de-a lungul vieţii, cu sentimente de tristeţe, din cauze diverse, sunt fireşti şi, în cele mai multe cazuri, ele se “vindecă” de la sine. Când nu se întâmplă aşa, atunci este necesară o schimbare esenţială în felul persoanei respective de a se raporta la viaţă, la cei din jur, la activităţile cotidiene, pentru ca o astfel de emoţie să nu se transforme în depresie.
A conştientiza cele 7 emoţii fundamentale, manifestările lor şi felul în care ne influenţează comportamentul este condiţia pentru a fi mai puternici, pentru a avea o viaţă mai bună, în care să fim stăpâni pe reacţiile, deciziile şi acţiunile noastre. Mai mult, stimularea inteligenţei emoţionale este benefică pentru a creşte stima de sine, încrederea în propriile forţe şi capacitatea de relaţionare socială.
Dacă înţelegem ce se întâmplă cu noi, dacă suntem atenţi la ceea ce simt cei din jurul nostru, sunt mai multe şanse să punem viaţa sub semnul echilibrului şi al armoniei. În virtutea unor stereotipii de gândire, ne-am obişnuit să separăm raţiunea de emoţii, ca şi cum acestea din urmă ar fi “iraţionale” şi ar pricinui daune capacităţii noastre de gândire şi manifestare. Suntem fiinţe complexe, iar viaţa este un proces mult mai subtil decât unul strict anatomic şi fiziologic. Gândim şi cu “inima”, trăim intens emoţii, iar raţiunea, fără reacţiile noastre emotive, ne-ar limita dramatic orizonturile fiinţei.
