Ce frumusețe de țară avem de descoperit nu stând la televizor. Trebuie să bați destule cărări ca să înțelegi de ce iubesc unii oameni România. Și, oricât de mult ai cutreiera, odată ce ai prins „microbul” nu-ți va fi îndeajuns. Pentru că România pe care o știu oamenii aceia e o poveste fără sfârșit.

Iar această poveste m-a dus pe mine mai departe în Țara Luanei, către următoarea destinație, de pe traseul despre care povesteam deunăzi aici și aici. După ce mergi ceva vreme printre pădurile Luanei și te întrebi dacă o să mai vezi vreodată și altă culoare în afară de verdele frunzelor și culoarea aceea prăfuită a cărării, brusc, te trezești că drumul se desface lăsând loc unui alt peisaj. Plin de albastrul cerului dar și de hățișuri încurcate. Vegetația e mai înaltă decât tine. Spinii își fac imediat loc spre pielea ta. Pentru că drumul spre credință nu e niciodată o autostradă curată. Și odată asumat, înveți să te protejezi și de piedicile lui.

Clarisa Iordache

Nu știu cât am mers așa. Era chiar miezul zilei și soarele acela care se plimba leneș de la un cap la celălalt al cerului acum parcă încremenise deasupra noastră. Și ne testa. Și răbdarea și hotărârea. Ciudat, dar nimeni nu voia să se întoarcă din drum. Am împărțit rezervele de apă. La un asemenea traseu, mâncarea e ceva dispensabil totuși, în schimb apa nu trebuie să-ți lipsească. Mai ales că prin  pădurile astea n-ai să auzi prea curând vreun clipocit jucăuș.

Clarisa Iordache

După o vreme, începi să înțelegi rostul mării de verde din jurul tău. Și să-l cauți. Abia atunci ți se va dezvălui din nou pădurea, lăsându-te să o străbați. Așa ajungi la prima Bisericuță în care îți poți odihni o vreme ochii și sufletul. Agathonul Nou, căci despre el este vorba, este un loc păstrat în taină, de secole bune. Aceeași modalitate de construcție în interiorul unui bloc imens de piatră te face să te întrebi cu ce fel de unelte au reușit oamenii de la acea vreme să-și sape în stâncă loc de rugăciune? Semnele le vezi la tot pasul: de la cruci incizate de tot felul, până la pomelnice scrise în roca dură pentru veșnicie și semne ciudate despre care nimeni nu are o explicație logică. Sunt romburi sau pentagrame sau chiar desene stilizate de extraterești. Ce caută într-un astfel de loc? Și parcă toate poveștile acelea legate de disparițiile misterioase din acești munți încep să capete contur. În schimb, în mintea mea ceva nu se leagă. Nevoitorii aceștia din munți, care de sute de ani au perpetuat o credință pură, ortodoxă, scrijelesc în pietre astfel de semne. Ce știau ei atunci și nu a mai ajuns până la noi? Ce le-au văzut oare ochii în munții ăștia?

Clarisa Iordache

Agathonul nou, așa cât a mai ajuns până zilele noastre, mai ppstrează o parte din acoperișul de piatră, altarul și o chilie amplasată în imediata apropiere a bisericii. Pe pereții altarului, stau și azi mărturie două pomelnice care amintesc de domnul Neagoe Basarab, din neamul Întemeietorilor Țării Românești, și de Dositei, arhiepiscop de Buzău (este singurul izbor istoric în care regăsim această mențiune). Alături de cei doi, stau întru veșnică rugăciune și numele monahiei Teodora și al monahului Agathon, acela priin grija căruia, probabil, acest lăcaș a fost ridicat. Așa cum este construită, latura vestică a bisericii are deschiderea către o râpă adâncă. Este un tablou greu de uitat odată ce ai ajuns aici. Stâncile golașe, netede, parcă șlefuite atent de o mână nevăzută îți oferă posibilitatea să contempli natura, de la înălțime, însă nu fără amețeli. E greu să nu te duci cu gândul către Meteora, locul în care credința merge mână în mână cu înălțimea amețitoare a pietrei. Doar că aici, la Agathonul Nou privirea ți se mai agață în ramurile copacilor, mascând ideea de înălțime.

Nu zăbovim prea mult aici. Deși este un loc în care vremelnicia nu are ce căuta. Un loc în care sufletul ți se înalță fără să faci ceva anume. Doar privești urmele acelea de credință adâncă din stâncă. Dar Diana, ghidul nostru, ne spune că trebuie să mergem mai departe, către Agathonul cel Vechi. Nu-mi pot stăvili uimirea. Exista un Agathon mai vechi decât cel vechi deja? Oare ce surprize îmi va oferi și acel loc? Dar toate aveau să-mi fie dezvăluite curând, de printre negura istoriei și perdelele verzi ale pădurii.

Citește și:  Trei case de neratat, trei poeți de vizitat

Clarisa Iordache

Agathonul vechi este un alt secret ascuns în Munții Buzăului. Se pare că, odinioară, locurile acestea au fost un puternic centru spiritual al credinței strămoșești. Acest agathon face parte din cele trei mănăstiri cărora Mihnea Turcitu le-a dat moșia din jur spre a o întrebuința. Aceasta a fost curățată cu foc și multă trudă de către călugări, deoarece, la fel ca și acum, abundența vegetației o făcea impracticabilă. Agathonul Vechi datează din secolul al XIII-lea când, inițial, a fost doar un schit. Un secol mai târziu, călugărul Agathon ridică aici o chinovie, dar care păstra în continuare ideea de nevoire isihastă, „nevoința în pietre și strâmtori”. La 1524, se amintește în documentede Crucea lui Agathon, ceea ce înseamnă că acesta trecuse de mult în neființă. 72 de ani mai târziu, schitul este distrus. Deși refăcut, la începutul secolului al XVII-lea viața monahală de aici dispare încet, încet.
Clarisa Iordache

Accesul la Agathonul Vechi este destul de dificil, drept urmare ai grijă tot timpul la drum și la pași. Ursul de mai devreme care ne însoțea de la distanță se pare că pe noi ne-a vegheat cumva, dar, cu toate astea, trebuie să fii cu băgare de seamă. E un drum inițiatic, exact la rugăciune. Pașii ți-i alegi precum cuvintele. Atent, cu grijă și multă înțelepciune. Iar când o faci, hotarârea nu are loc pentru ezitări. Mai ales aici, în creierii munților unde orice ezitare te poate duce unde nu ți-ai dori să te afli vreodată.

DSC00424

Schimnicia e poate printre cele mai anevoioase căi ale mohahiei. Și cu siguranță că și cea mai intensă ca trăire. Gândește-te o clipă cum e să-ți petreci viața în rugăciune, între pereți de stâncă ce se strâng parcă pe lângă tine, ca o haină rece. Și cât de statornică trebuie să îți fie credința ca să nu renunți la drumul acesta? Și câtă înțelepciune trebuie să izvorască din sufletul tău ca să o poți lua de la capăt cu același drum, în fiecare zi…

Clarisa Iordache

Aici, la Agatonul acesta Vechi, înveți multe lecții. Despre răbdare și supunerea firii. Despre mulțumirea sufletului și bucuria de a trăi, indiferent de condiții. Despre smerenie dezgolită de orice veșmânt. Însă, dincolo de toate, înveți că există lumi în lumea ta despre care nu știi aproape nimic. Iar asta te face să îți conștientizezi adevărata dimensiune. E tot un fel de smerenie. De data aceasta, îmbrăcată în straie verzi, ascunsă printre copaci.

Sunt multe locuri în țara aceasta în care simți efectiv cum sufletul ți se eliberează din chingi nevăzute. Dar ca aici, la Agatoane, și mai ales între pereții aceia de rocă ai Agatonului Vechi scrijeliți cu chipuri de extratereștri, farfurii zburătoare și cruci malteze parcă nicăieri nu simți libertatea aceea pe care ți-o dă apropierea de divinitate.

Clarisa Iordache

Nu veni aici dacă nu știi să apreciezi patrimoniul acestei țări și valorile ei. Va fi doar o destinație anevoioasă, la finalul căreia vei rămâne cu gustul unui timp scurs în van. Dar dacă iubești România ascunsă așa cum o iubesc eu, dacă te afli printre cei cărora picioarele nu le pot sta locului mult timp și vrei să descoperi cât mai multe dintre secretele țării tale, atunci ai ales un loc deosebit. Ciudat în aparență. Inexplicabil în esență. Dar plin de învățăminte, frumusețe și de multă bucurie la finalul lui.

NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.