Atenţie: acest jurnal nu este recomandat persoanelor sensibile!

După informaţiile primite şi povestite în prima parte a jurnalului care mi-au dat fiori pe şira spinării, pentru puţin timp, încă aflându-mă în Casimcă, am simţit o senzaţie de căldură, de tihnă. În bezna ultimei celule a acestei secţii, ardeau două candele. Un buchet cu flori mov a fost depus pe podeaua de ciment. Acolo au fost închişi Costache Oprişan (filozof, poet, eseist, şeful Frăţiilor de Cruce din ţară), singurul care avea voie să stea întins pe pat în timpul zilei, fiind bolnav de TBC în ultimă fază, dar şi preotul Calciu.

CIMG0403

CIMG0407

          O altă secţie a Fortului 13 era împărţită în “Celular” şi “Izolare”. Într-una dintre încăperile care alcătuiesc “Celularul”, mareşalul Ion Antonescu şi-a petrecut ultima parte a vieţii sale. Pe uşa interioară a acestei celule, deasupra vizetei, este scris următorul text: “Domnule Antonescu, românii adevăraţi nu te vor uita niciodată – AZ şi tatăl meu care a fost sergent în armata română în comanda dvs.”. În mai 1946, la Jilava, a fost închis, pentru a fi judecat, „lotul marilor criminali de război”, din care făcea parte şi mareşalul Antonescu. Pe 1 iunie 1946, Ion Antonescu a fost executat prin împuşcare la Jilava, în Valea Piersicilor. Locul de execuţie, Valea Piersicilor, era situat la aproximativ 100 m de închisoare, pe latura sud-estică. În prezent, pe locul unde se aflau amplasaţi stâlpii de care erau legaţi condamnaţii la moarte, a fost construită o cocină de porci.

CIMG0408

CIMG0410

CIMG0411

CIMG0412

CIMG0426

          La “Izolare”, de-o parte şi de alta a unui culoar îngust, pe care se plimbau gardienii, se găsesc şase celule. Încăperile mici, cu două priciuri, nu aveau geamuri, singura sursă de aerisire fiind un mic grilaj, situat deasupra uşii. De la ora 05.00 şi până la 22.00, priciurile erau ridicate la perete, deţinuţii fiind nevoiți să stea doar în picioare. Se mânca o dată la câteva zile. Sentimentul de izolare, de singurătate, fără posibilitatea de a vorbi cu cineva, de a-şi spune păsurile, de a fi alinat, duceau la prăbuşirea morală a deţinutului, creând cadrul propice pentru ca acesta să mărturisească sau să accepte orice învinuire i-ar fi fost atribuită. Rugăciunea şi activitatea intelectuală, prin creaţie literară şi preocuparea ţinerii de minte, i-au ajutat să reziste. Mărturie a credinţei celor încarceraţi aici, stau verseturile din Psalmul 50, scrijelite de pereţi.

CIMG0414

CIMG0417

CIMG0415

          În Reduit, situat în partea centrală a Fortului 13, se află “Neagra”, o celulă zidită sub pământ, ce constituia o altă formă de izolare. Este ca o peşteră, mediul fiind umed, întunecos, din tavanul boltit atârnând mici stalactite. Dacă intri aici şi uşa se închide după tine, nu vezi decât negru în faţa ochilor. Negrul pereţilor vopsiţi cu smoală şi negrul întunericului, cauzat de lipsa iluminatului natural sau artificial. Apa care picură din tavan a creat o mâzgă alunecoasă ce acoperă pereţii şi podeaua. Opozanţii regimului erau ţinuţi în acest “mormânt” timp de câteva zile. Osândiţii purtau straie subţiri, peticite, iar picioarele le erau goale. Neavând paturi, erau nevoiţi să doarmă pe jos, direct pe pământul rece şi umed. Pentru a face faţă frigului şi umezelii, deţinuţii se ţineau în braţe sau alergau. Dormeau unul lângă altul, astfel, fiecare era “sobă” pentru cineva. Nu mai ştiau dacă afară era zi sau noapte. Trăiau clipa îngrozitoare a prezentului şi se gândeau cu groază la ce avea să le aducă următoare clipă, cea a viitorului incert. Eu am stat aici doar două minute, suficient ca să simt un fior rece pe şira spinării şi să-mi doresc să ies la lumină. Cum este posibil ca cineva să reziste acestor condiţii, cărora eu nu cred că le-aş fi supravieţuit?! Ei erau supraoameni, slabi la trup şi tari la suflet. Eu sunt doar un om slab.

CIMG0425

CIMG0423

          Fortul 13 este fotogenic, prezentând numeroase elemente spectaculoase, din punct de vedere vizual. Nu trebuie decât să ai ochii deschişi pentru a le vedea. Grăbindu-mă să ajung grupul din urmă, am trecut pe lângă un perete pe care mi s-a părut că văd un desen ce reprezenta un buchet de flori. Vopseaua era destul de scorojită, de aceea nu sunt convinsă că am văzut bine. Ce ironic! Flori, într-un loc unde suferinţa era omniprezentă!

CIMG0435

          Am părăsit Fortul 13 Jilava, lăsând în urmă un loc al groazei. Ne-am urcat în microbuz. Asemenea osândiţilor care erau purtaţi dintr-o temniţă în alta, dintr-un iad în altul, pe un drum spre necunoscut, mă întrebam ce o să ne aştepte la noua destinaţie, fosta închisoare comunistă de la Piteşti, ce o să mai aflăm acolo. Mi se făcuse foame. Am mâncat un sendviş. Fiecare înghiţitură mă zgâria pe gât, simţind un puternic sentiment de vinovăţie. Pentru mine, acea chiflă cu unt şi salam uscat era ceva banal, în timp ce pentru deţinuţii de acum cincizeci de ani ar fi fost o delicatesă.

          Am ajuns la fosta închisoare comunistă de la Piteşti. În Paraclisul amenajat în fosta Cameră 4 Spital s-a ţinut o slujbă de pomenire a morţilor. Apoi, Lucian a continuat să ne “citească” din capitolul negru al istoriei.

CIMG0452

          Penitenciarul de la Piteşti a fost construit în perioada 1937-1941, într-un loc izolat, la marginea de nord a oraşului de atunci, lângă calea ferată Piteşti – Curtea de Argeş. Clădirea, în forma literei “T”, structurată pe patru nivele (subsol, parter şi două etaje), era împrejmuită de un zid de cărămidă înalt, împiedicând să fie văzute sau auzite cele ce se petreceau înăuntru.

          Primii deţinuţi încarceraţi aici au fost elevii condamnaţi de regimul Antonescu în 1941, pentru participarea la rebeliunea legionară. După 1948, închisoarea a devenit loc de detenţie pentru studenţii arestaţi din motive politice, deoarece s-au opus bolşevizării forţate a României. Începând din 6 decembrie 1949, aici s-a aplicat “experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură”, conceput de pedagogul rus Makarenko, în urma căruia au murit aproape o sută de tineri, restul pâna la câteva mii rămânând cu grave traume fizice şi psihice. Totul s-a petrecut sub secretomania Partidului Comunist, dorindu-se să se ascundă ceea ce se întâmpla în penitenciar. Din punctul de vedere al agresorilor, victimele au murit în urma unor accidente nefericite.

CIMG0439

          După o perioadă de câteva luni petrecute într-o încăpere a vreunei închisori din ţară, timp în care au fost înfometaţi, bătuţi, insultaţi şi le-a fost interzis să vorbească între ei, deţinuţii politici erau transferaţi într-o celulă a închisorii din Piteşti. Noii sosiţi erau primiţi cu căldură şi prietenie de către osândiţii mai vechi, printre care şi foşti colegi de facultate ori camarazi. Într-o astfel de atmosferă de relaxare, studenţii începeau să discute între ei despre studii, familie, prieteni, despre literatură, istorie, ştiinţe sau despre activitatea anticomunistă, datorită căreia au fost închişi. Avizi de cunoştinţe noi, pentru a reuşi să memoreze tot, îşi luau notiţe pe săpunul pe care-l primeau ca raţie săptămânală sau pe talpa bocancului, folosindu-se de un vârf de sârmă sau de un beţişor pe post de creion. Dacă le erau descoperite “caietele”, primeau pedepse aspre. Cu preocupările lor, deţinuţii ignorau realitatea temniţei: hrana puţină şi rea, plimbările scurte şi sub supraveghere, duritatea gardienilor etc. Erau adepţii aceluiaşi crez, iar între ei se înfiripau relaţii sufleteşti.

Citește și:  Târgu Ocna, orașul cu mai multe chipuri

          Ce nu ştiau deţinuţii era faptul că printre ei fuseseră infiltraţi “reeducaţii” conduşi de Ţurcanu. Student comunist la Facultatea de Drept, Eugen Ţurcanu a fost închis la Suceava pentru nedenunţarea legăturilor sale din adolescenţă cu Frăţiile de Cruce (organizaţii de tineret ale Mişcării Legionare). Sub presiunea bătăilor, a acceptat reeducarea şi a adoptat o atitudine pro-comunistă, fiind transferat la închisoarea din Piteşti. De un cinism şi de un sadism ieşite din comun, nutrind ură împotriva Mişcării Legionare care îi oprise ascensiunea în diplomaţie, era cel mai potrivit pentru a pune în aplicare “experimentul Piteşti”, în fapt torturarea continuă şi fără limite a deţinuţilor politici, pentru a obţine de la ei toate informaţiile despre activitatea lor politică (insistându-se pe acţiunile anticomuniste şi pe cei cu care au activat) şi pentru a-i anihila fizic şi moral, odată cu compromiterea lor. Rezultatele scontate erau reeducarea în spirit comunist, schimbarea de mentalitate sau chiar exterminarea tineretului legionar, viitorul neamului. Iar Ţurcanu şi-a dat toată silinţa pentru a-şi îndeplini sarcina primită, dorind să scape cât mai repede din închisoare.

CIMG0451

          Armonia şi fraternitatea, simulate de altfel, durau până când Ţurcanu dădea semnalul verbal: „Pe ei!”. Deodată, reeducaţii scoteau de sub saltele şi din bagaje bâte, picioare de scaun, scânduri şi începeau să-i lovească crunt pe ceilalţi deţinuţi din celulă. Nu se uitau unde dădeau: la cap, în ceafă, pe spate, la picioare, în coaste. Victimele erau buimăcite, neştiind de ce cei cu care vorbiseră amical cu câteva momente înainte, îi lovesc acum. Bătaia colectivă dura câteva ore bune. La final, imaginea era de nedescris: bălţi de sânge, trupuri tumefiate, feţe desfigurate, gemete, dinţi pe podea, oameni leşinaţi.  Iar Ţurcanu şi ceilalţi reeducaţi le strigau să spună tot, să se demaşte. Domnea suspiciunea, iar durerea psihică devenea mai mare decât cea fizică.

          Între anchete, regimul deţinuţilor era unul neomenos. Mesele erau servite fie prin turnarea mâncării fierbinţi pe gât, fie obligând victimele să stea în patru labe, cu mâinile la spate, şi să se folosească doar de gură, eventual guiţând ca un porc. La toaletă erau scoşi o dată pe zi, în grabă, iar cine nu apuca să îşi facă nevoile, era nevoit să şi le facă în celulă, în gamelele din care mâncau. Deţinuţilor li se cerea să inventeze acuze la adresa propriei persoane, a familiei şi a prietenilor, afirmând că mamele lor erau femei de moravuri uşoare, că taţii lor erau adulteri etc. Cu ocazia sărbătorilor, erau puşi să ţină “liturghii negre”, adevărate blasfemii. Trebuiau să doarmă nemişcaţi, stând întinşi pe spate, cu pătura până la piept şi mâinile deasupra păturii, ca să nu poată să se sinucidă. Altora nu li s-a permis să doarmă, în mod intenţionat, timp de câteva zile. Erau obligaţi să stea în diferite poziţii fixe zile întregi, nepermiţându-li-se să se mişte. Orice abatere era urmată de torturi, fiind bătuţi la tălpi, la fese, loviţi în stomac, călcaţi în picioare. Se urmărea doborârea fizică şi psihică a deţinuţilor, respectiv reeducarea şi demascarea.

CIMG0450

           Duşmanii regimului erau privaţi de drepturile pe care un deţinut le are în mod normal, cum ar fi dreptul la vizite, dreptul de a primi pachete, dreptul la condiţii umane. Osândiţii pe motive politice aveau doar dreptul la bătaia zilnică, la tortură, la înfometare şi la o asistenţă medicală insuficientă faţă de problemele medicale existente. Doar deţinutul Ţurcanu avea parte de un regim preferenţial: se plimba dintr-o celulă în alta după bunul plac, neînsoţit de vreun gardian, primea mâncare mai bună, etc. Iar Ţurcanu era ca reflexul condiţionat al psihologului Pavlov. La simpla vedere sau auzire a lui, sufletul deţinuţilor era năvălit de sentimentul de teroare.

          Unii cedau, acceptând să ofere informaţii, devenind la rândul lor agresori. Dar mulţi şi-au păstrat verticalitatea şi au ales să-şi apere credinţa şi legea strămoşească, refuzând să trădeze. Astfel că urmau noi suplicii de neimaginat, în urma cărora, trupurile lor căpătau amprenta pumnilor, a cizmelor sau a bâtelor. Suportau în continuare frigul, foametea, groaza, bătaia, umilinţa şi izolarea. Sufletul le era mutilat. Se rugau în gând. Îşi doreau să scape din flăcările iadului comunist. Rugăciunea îi hrănea şi le mai alina durerile.

          Unele evenimente care au avut loc în 1951 au dus la deconspirarea „experimentului”. Trufaş, regimul comunist a încercat să se disculpe. Dorind să iasă cu faţa curată, a trebuit să găsească alţi ţapi ispăşitori. Astfel, s-au organizat o serie de procese, fiind judecaţi o parte a deţinuţilor (participanţi sau nu la torturi) şi a oficialilor implicaţi în acţiune. Printre ei s-a aflat şi Ţurcanu, acestuia aplicându-i-se pedeapsa capitală. Când a fost încătuşat, pentru a fi transportat la Bucureşti, a întrebat “oare mă vor ierta?”, referindu-se la victimele lui şi, poate, la Dumnezeu.

CIMG0449

            Toţi deţinuţii politici rămaşi în viaţă au fost eliberaţi în anul 1964, prin amnistia dată de Dej. Clădirea a continuat să funcţioneze ca penitenciar până în 1977 când a devenit proprietatea unui trust de construcţii.

          Acum, Camera 4 Spital, fosta „reşedinţă” a lui Ţurcanu, actual Paracliser, încearcă să ascundă sub varul de un alb imaculat şi sub icoane, toate atrocităţile care s-au petrecut aici, în urmă cu aproape jumătate de veac. Nimic nu trădează cele petrecute aici. Orice urmă de sânge a fost ştearsă.

CIMG0440

          Lecţia de istorie s-a încheiat cu recitarea poeziei „Amin”, scrisă de Sergiu Mandinescu, şi el deţinut politic. La unison, fără ca cineva să sugereze acest lucru, am păstrat un moment de reculegere. Sau poate că am rămas cu toţii fără cuvinte.

          Coborând la subsolul închisorii, am intrat în câteva încăperi care mai păstrează înfăţişarea de odinioară. Pe pereţii unui coridor sunt agăţate câteva panouri, cu poze şi informaţii, fiecare dedicat unui fost deţinut politic: Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Gheorghe Calciu, Sandu Tudor.

CIMG0445

CIMG0447

CIMG0448

          Am mers să vedem şi ceea ce a rămas din zidul care cândva  împrejmuia închisoarea. Acum se află între blocuri. Doar câteva bucăţi de sârmă ghimpată, mâncate de rugină, te duc cu gândul la utilitatea de odinioară. În apropierea fostei închisori se află un complex monumental, ridicat în memoria victimelor comunismului care au murit în temniţele din ţară. Câteva lumânări aprinse le încălzesc sufletele chinuite.

CIMG0454

CIMG0456

CIMG0457

CIMG0460

CIMG0461

CIMG0463

CIMG0464

CIMG0466

                Am petrecut o sâmbătă cu poveşti de groază, din păcate adevărate. În urma acestei experienţe, am învăţat (pentru a nu ştiu câta oară) să mă bucur de tot ce am, să nu mă mai plâng de micile piedici pe care mi le pune viaţa şi să lupt până în pânzele albe pentru crezul meu.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.