Argumentum ad temperantiam se traduce, din latină, ca “Apelul la echilibru” sau “Argumentul pentru moderație”, “Argumentul căii de mijloc”). I se mai spune şi “compromis fals”, “eroare gri” şi este considerat o eroare logică, un sofism.
În general, un sofism (din grecescul “sophisma” – “abilitate”/ ”invenție ingenioasă”, derivat din cuvântul “sophia” – “înțelepciune”) este un raţionament care, formal, este corect, dar, din punctul de vedere al conţinutului/ mesajului, greşit, pentru că se bazează pe echivoc şi ar avea în vedere aspecte neesenţiale, menite să inducă în eroare.
În antichitate, oratori vestiţi, care stăpâneau arta de a vorbi în public convingător, frumos, emoţionant, făceau adesea apel la sofisme, ca la o veritabilă “armă” retorică, pentru a-şi convinge auditoriul, chiar cu preţul denaturării adevărului.
Originea și natura sofismului “Argumentum ad temperantiam”
Tipul de raţionament, exprimat prin “Argumentum ad temperantiam”, presupune că adevărul se află întotdeauna la mijloc între două poziții opuse. Altfel spus, dacă există două puncte de vedere contradictorii, atunci compromisul dintre ele trebuie să fie adevărat sau corect. Este un tip de “fals echilibru”, deoarece nu toate opiniile sunt egale ca valoare, iar uneori adevărul se află într-una dintre extreme, nu la mijloc.
Un exemplu clasic este oferit un celebru jurnalist german contemporan, Dirk Steffens: dacă un specialist ar susține că Pământul este rotund, iar altcineva că este plat, “argumentum ad temperantiam” ar sugera că adevărul este undeva la mijloc – ceea ce este evident fals.
Semnificații și implicații
Sofismului “Argumentum ad temperantiam” i se mai spune şi “compromis fals”, deoarece, doar pentru că două părți au opinii opuse, nu înseamnă că soluția corectă este intotdeauna “o cale de mijloc”. De exemplu, în știință, adevărul nu se stabilește prin compromis, ci prin dovezi.
Acest argument poate duce şi la relativism excesiv, deoarece orice opinie poate fi văzută ca având o valoare egală cu alta, chiar și când există dovezi clare în favoarea uneia.
În politică sau în negocieri, un astfel de sofism este utilizat frecvent ca metodă de a impune o soluție “de mijloc” doar pentru a evita conflictul, chiar dacă această rezolvare nu este corectă.
Argumentum ad temperantiam – cauză a dezinformării în mass-media
Argumentum ad temperantiam poate fi o cauză a dezinformării în mass-media, mai ales prin crearea unui “fals echilibru”. Acest fenomen apare atunci când jurnaliștii sau alte surse media tratează două poziții opuse ca fiind echivalente, chiar și atunci când una dintre ele este clar susținută de dovezi, iar cealaltă nu.
Se întâmplă, de asemenea, frecvent să se stabilească o falsă echivalență intre fapte şi opinii. De exemplu, într-o dezbatere despre schimbările climatice, un jurnalist ar putea invita un climatolog și un negationist al încălzirii globale și să îi trateze ca având poziții la fel de valide. Adevărul științific, evident, nu se află “între” cele două, ci trebuie susținut de dovezi.
Putem constata, dacă suntem atenţi, că adesea jurnaliștii sau instituțiile media pot folosi acest sofism – Argumentum ad temperantiam – pentru a evita să ia o poziție clară, bazată pe fapte, faţă de anumite situaţii, sub pretextul că “adevărul este la mijloc”. Acest fapt duce la o confuzie în rândul publicului, care poate ajunge să creadă că nu există un răspuns clar la o problemă bine documentată.
Dacă adevărul este prezentat mereu ca fiind un compromis între două opinii, se va induce ideea că toate opiniile sunt la fel de valide, ceea ce favorizează dezinformarea.
Tactici editoriale discutabile
“Echilibrul fals” poate veni şi din “senzaţionalism”, un tip de tactică editorială, care încurajează impresiile emoţionale, de cele mai multe ori părtinitoare, şi care are, se pare, mai mult succes comercial decât o relatare precisă a unei situaţii/ probleme.
În politică, dacă o tabără susține o realitate verificabilă (de exemplu, rezultatele alegerilor), iar cealaltă promovează teorii ale conspirației, un jurnalism bazat pe un pretins “echilibru” ar sugera că ambele merită aceeași credibilitate.
Or, astfel de situaţii pot conduce la confuzie și scepticism (oamenii nu mai știu ce să creadă), la polarizare (dacă adevărul este mereu “la mijloc”, extremiștii pot folosi această idee pentru a-și legitima pozițiile), la decredibilizarea experților (dacă opiniile nesusținute de fapte sunt tratate ca fiind egale cu cele demonstrabile, publicul poate ajunge să nu mai aibă încredere în specialiști) etc.
O problemă filosofică – Argumentum ad temperantiam vs. Aurea mediocritas
“Aurea mediocritas”, cu sensul inițial, latinesc, înseamnă “aurita cale de mijloc”. Este una dintre maximele înscrise la intrarea in Templul lui Apollo, din Delphi, şi atribuită celor “şapte înţelepţi” ai Greciei antice.
Platon o menţionează într-unul dintre “Dialogurile” sale (“Philebus”), Socrate îndeamnă şi el la “cumpătare”, prin evitarea extremelor, Aristotel, în “Etica Eudemiana”, elogiază “calea de aur” între extreme, între “prea mult” şi “prea puţin” – “Omul superior este o personalitate, care trăind în mijlocul vieţii, nu este nici timid, nici temerar; care este măsurat în plăceri; care nu este nici încăpăţânat, nici slab” s.a.m.d.
În psihologia dezvoltării personale, astăzi, “Aurea mediocritas” (cu sensul inițial, “aurita cale de mijloc”) se regăseşte în ceea ce englezii numesc “Goldilocks principle” (Principiul zonei de aur), referindu-se la faptul că, în procesul cunoaşterii, trebuie să se pornească de la principiul că orice situație, fenomen, stare etc. trebuie să se încadreze între anumite limite, din care să fie excluse extremele.
Este bună “calea de mijloc”?
Deși, la prima vedere, ambele expresii – “Argumentum ad temperantiam” şi “Aurea mediocritas” – par să promoveze echilibrul, ele au sensuri și implicații foarte diferite.
“Aurea mediocritas” este un principiu de viață, o filozofie a moderației și cumpătării, care recomandă evitarea exceselor, pentru a atinge o stare de echilibru personal și de fericire.
“Argumentum ad temperantiam” este o eroare logică, un sofism care presupune, în mod greșit, că adevărul se află întotdeauna la mijloc între două opinii opuse.
“Aurea mediocritas” este o normă etică, o recomandare despre cum să trăim echilibrat, evitând capcanele extremelor, în timp ce “Argumentum ad temperantiam” este o eroare de raționament care poate duce la concluzii false.
Este adevărat, pe de altă parte, că expresia “Aurea mediocritas” se citează adesea, în varianta românească, și cu sensul ironic, ”Sfânta mediocritate!, făcând aluzie la o paradigmă existenţială la care se raportează mulţi oameni, un fel de a fi într-o zonă ambiguă, “de mijloc”, “călduţă”, nici bună, nici rea, repetitivă, şi care pare a fi “secretul” lumii în care trăim, o lume în care omul a ajuns să nu-şi mai dorească mai mult decât ceea ce i se oferă (ca în celebra distopie a lui Aldous Huxley – “Brave New World”/ “Minunata lume nouă”).
Aşadar, este bună “calea de mijloc”? Înțelegerea corectă a semnificaţiei acestei expresii şi, mai ales, contextele în care este invocată, ne ajută să identificăm și să evităm argumentațiile înșelătoare. În era super-tehnologizării, în care trăim, a avalanşei de informaţii, pentru recunoaşterea sofismelor sunt necesare o minte critică, o bună cunoaștere a logicii şi a nuanţelor limbii.
