Sofismul este un raţionament care, din punct de vedere formal, este corect, dar greşit din punctul de vedere al conţinutului. Spre deosebire de paralogism, care este un raţionament fals, dar făcut din neştiinţă, fără intenţia de a induce în eroare, sofismul se bazează pe ambiguitate, pe echivoc, pe aspecte neesenţiale, tocmai pentru a induce în eroare auditoriul, în mod premeditat.

Cuvântul sofism, în limba română, provine din franţuzescul “sophisme”, latinescul “sophisma”, etimonul fiind grecescul “sóphisma”, care înseamnă “abilitate”/”invenţie ingenioasă”/”raţionament înşelător”. “Sóphisma”, în greceşte, derivă din cuvântul “sophia” (“înţelepciune”) şi denumea, în antichitate, tipul de discurs rostit de sofişti, oratori vestiţi, care stăpâneau arta de a vorbi în public, de a convinge, de a emoţiona.

Rolul sofiştilor era de a-şi convinge auditoriul din adunările publice sau din tribunale în legătură cu ideile pe care le susţineau, cu orice preţ, uneori chiar în detrimentul adevărului. Lor li s-au opus cu vehemenţă mari filosofi, precum Socrate şi Platon, iar Aristotel a pus chiar bazele logicii, ca ştiinţă, prin lucrarea “Respingerea sofiştilor” (inclusă in „Organon”), tocmai pentru a demasca sofismele respectivilor oratori.

Protagoras, sofist
Protagoras, sofist

Frecvent, sofismul ia forma unui silogism, adică un raţionament deductiv, bazat pe trei judecăţi (majoră, minoră, conclusivă), astfel încât cea de-a treia, concluzia, se deduce din prima, cu ajutorul celei de-a doua. Un exemplu simplu de silogism, dar care nu este si sofism, deoarece logic este corect, ar fi acesta: Toţi oamenii sunt muritori, X este om, deci X este muritor.

Asadar, se poate ca un sofism sa aibă structura unui silogism, dar, pentru că sofismul, de regulă, este utilizat cu premeditare, pentru a induce în eroare un interlocutor/un auditoriu, premisele sale sunt insuficiente, nepertinente, probabile.

Sofismul – cateva exemple

Cuvintele au putere
Cuvintele au putere

De-a lungul timpului, sofismul a fost atât de des utilizat, în discursuri, în literatură, în diverse alte contexte, încât specialiştii în logică au simţit nevoia să clasifice sofismele, după structură, după mesaj, după scop, după alte criterii. Iată câteva categorii de sofisme:

  • Argumentum ad hominem (argumentul la persoană/argument împotriva omului) – este un sofism, un raţionament greşit, prin care se atacă persoana sau circumstanţele, nu subiectul în discuţie. Exemplu: “X pretinde că se poate ucide la furie, dar acest lucru nu este posibil, X nu îşi pierde niciodată sângele rece” sau “Cum poate Voltaire să vorbească de egalitate între oameni, atât timp cât a investit în comerţul cu sclavi?
  • Amfibologia – o structură sintactică defectuoasă, care poate genera ambiguitate: “X nu trebuie să conducă pe drumul naţional pentru că este periculos” (X este periculos sau drumul este periculos?)
  • Argumentum ad populum (“dreptatea majorităţii): “ Dumnezeu trebuie să existe, pentru că majoritatea oamenilor cred în el de milenii”.
  • Sofismul dublei greşeli: “Ei, şi? X nu este vinovat, alţi oameni fac şi mai rău”.
  • Argumentul circular/cercul vicios (în latină, Petitio principii) – este eroarea logică (sofismul) în care ceea ce trebuie demonstrat este deja afirmat în premisă: “Dumnezeu există pentru că aşa spune Biblia. Biblia spune adevărul pentru că Dumnezeu a inspirat-o”.
  • Generalizările nevalide: “Englezii sunt trilingvi, da, am întâlnit un englez care vorbea trei limbi”.
  • Argumentul ad temperantiam (argumentul căii de mijloc), altfel spus, a încerca să convingi pe cineva că, întotdeauna, calea de mijloc este cea adevărată: “Poliţia a anunţat 80 de mii de manifestanţi, organizatorii, 160 de mii, înseamnă că au fost în jur de 120 de mii de manifestanţi”.
  • Sofismul “Niciun scoţian adevărat” (în engleză, No true Scotsman) este un termen creat de Antony Flew, un filosof britanic, în cartea “Thinking About Thinking“ şi are următoarea formă: Argumentul – Niciun scoţian nu pune zahăr în cafea; Răspuns – Dar unchiului meu, care este scoţian, îi place să pună zahăr în cafea; Contra-argumentul/Concluzia – În acest caz, unchiul tău nu este un adevărat scoţian.

Dacă sofiştii (“specialişti” în “a şti”), în antichitate (Protagoras, Gorgias, Antiphon, Prodicos etc.) foloseau sofismul ca o redutabilă “armă” retorică, în prezent, apelul la sofism, în diverse contexte comunicaţionale, are un scop precis, acela de a induce în eroare interlocutorul, elementul comun între antici şi moderni fiind indiferenţa faţă de adevăr, faţă de principiile etice şi orgoliul de a avea întotdeauna dreptate.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.