Balcanismul este un cuvânt care ascunde, în contextul istoric şi cultural românesc, o bogată şi controversată istorie din punctul de vedere al semnificaţiilor. În sens strict denotativ, se referă la un aspect lingvistic sau la un fenomen specific mentalităţii din regiunea balcanică (Balcani + ism), vizând trăsături comune popoarelor din Peninsula Balcanică, tributare unui destin istoric asemănător, cu tradiţii, comportamente şi reprezentări similare despre lume si viaţă.

Termenul “Balcani”/Peninsula Balcanică, de la care derivă “balcanismul”, provine de la Munţii Balcani, numiţi în timpurile vechi “Haemus Mons” (de la grecescul “Aimos”, care are ca etimon cuvântul trac “saimon” – “lanţ muntos”) şi se referă la Europa de Sud-Est, mai exact la statele care au apărut după căderea Imperiului Otoman – Grecia, Serbia, Bulgaria, Muntenegru, inclusiv Ţările Romane.

Balcanismul, un cuvânt cu sensuri contradictorii în limba română

În context politic, un alt derivat de la Balcani – “balcanizare” – folosit pentru prima dată de germanul Walther Rathenau, în 1918, într-un interviu acordat revistei New York Time, denumeşte procesul de divizare geo-politică a zonei, asociat cu rivalităţi etnice, religioase, confruntări violente, adeseori în istorie.

Dacă occidentalii, şi în prezent, referindu-se la Balcani, includ în mod firesc pentru ei, în acest spaţiu, şi România, românii (“o insulă de latinitate intr-o mare slavă”/ “o enclavă latină la porţile Orientului” – Nicolae Iorga) , dar şi croaţii, slovenii sunt reticenţi la această încadrare.

Pentru români, balcanismul, în timp, a dobândit mai mult conotaţii negative, fiind asociat cu superficialitatea, comportamentele tulburi, contradictorii, cu inconsistenţa, indiferenţa, cu relativizarea valorilor morale, cu băşcălia, cu zeflemeaua, trădarea etc., într-o lume despre care un celebru avocat francez, Raymond Poincare (care, pe la 1900, a câştigat strălucitor un proces cu statul român), spunea: “Que voulez-vous, nous sommes ici aux Portes de l’Orient, où tout est pris à la légère…” (“Ce vreţi, suntem aici la Porţile Orientului, unde totul este tratat cu uşurinţă”).

Balcanismul, Harta Imperiului Otoman

Câţiva ani mai târziu, în 1929, scriitorul Mateiu Caragiale (fiul lui I.L.Caragiale) a făcut celebre vorbele francezului, punându-le ca motto al romanului său – “Craii de Curtea Veche”, în care surprinde imaginea decadentă a Bucureştiului, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în care “craii” erau “un fel de boemi dezmăţaţi” (George Călinescu), al căror orizont intelectual se limita la “misterele” oraşului, personaje aparţinând “boemei deşănţate a Bucurestilor, cu obiceiuri preluate de la fanarioţii greci. Paşadia şi Pantazi (doi dintre “crai”), coborâti dintr-o nobilime locală, sunt paradoxali prin comportamentul lor, pentru că viciile extreme sunt combinate cu rafinamentul unei lumi “întoarse pe dos”. Pirgu (al treilea crai), spre deosebire de ceilalţi doi, este de extracţie mai joasă, o lichea declarată, cu puterea deosebită de a cunoaste aceste medii si de a se folosi de influenţa acumulată ocult. El este obsedat de dragostea fără reţineri, de cântecele fără perdea, de tot ceea ce ţine de sfera grotescului, a trivialului si a caracterului josnic al fiinţei umane. Nu e de mirare că în acest mediu corupt, al mahalelelor întunecoase, cu mistere gotice, destinul personajelor este fulgerător, ele dispărând la fel de repede cum au apărut” (Nicolae Manolescu, “Arca lui Noe”).

De la acest moment începând, balcanismul a devenit un termen emblematic, un clişeu, pentru un anumit profil spiritual, pe care şi noi, românii, nu numai străinii, îl invocăm pentru a justifica anumite comportamente, situaţii, reacţii, pentru un fel de asumare a vieţii şi a destinului.

Balcanismul, un cuvânt cu sensuri contradictorii în limba română

În monumentala lucrare “Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, George Călinescu defineşte “balcanismul” în literatură, referindu-se la tipologia unor personaje, la atmosfera construită de scriitori inspiraţi de spaţiul autohton, ca “un amestec gras de expresii măscărioase, de impulsuri lascive, de conştiinţă a unei identităţi aventuroase şi tulburi, totul purificat şi văzut mai de sus de o inteligenţă superioară”.

Acelaşi autor, într-un capitol introductiv, despre formarea limbii române, din aceeaşi lucrare, analizând structura fundamental latină a lexicului românesc, observa totuşi că, în contrapondere, din limba slavă, am preluat în limba noastră cuvinte care trimit la o altă ipostază a fiinţei, una aflată sub semnul balcanismului: “Fondul slav (slav şi vechi bulgar) izbeşte numaidecât prin sunete gângăvite, gâfâite, sumbre, de un grotesc trist adeseori, prin culoarea grea care duce de obicei la vorbirea „neaoşă”. Fie pentru că vin de la o clasă dominantă socotită mocnită şi închisă la suflet, cu ideaţia mai grea şi încărcată de toate nelămuririle migraţiei, fie din cauză că autohtonul a împrumutat acele cuvinte care notau o stare nouă de lucruri, vocabularul de origine slavă exprima pierderea demnităţii umane, inegalitatea, raporturile aspre de atârnare, umilinţa, necesitatea. Stăpâni nedoriţi au venit siluind sufletele oamenilor săraci, trezind mizantropia. Multe cuvinte arată infirmităţi sufleteşti şi trupeşti şi sunt apte pentru pictarea monstruosului: mârşav, scârnav, gângav, gârbov, cârn, pleşuv, curvar, năuc, prost, tâmp. Acum stau faţă în faţă noul jupân şi stăpân (care e bogat, lacom, mândru, dârz, straşnic, grozav, năpraznic) şi robul: sărac, slab, blajin. De la stăpân îţi vin, când eşti slugă, toate relele: bazaconia, munca, osânda, truda, ostenirea, tânjirea, ponosul, jalea, pacostea. Stăpânul te plăteşte, te hrăneşte, te miluieşte, te dăruieşte. Lui i te jeluieşti, te tângui, te smereşti. Cu el te sfădeşti şi ai pricină. El te dojeneşte, te căzneşte, te munceşte, te obijduieşte, te prigoneşte, te huleşte, te goneşte, te izbeşte, te răzbeşte, te zdrobeşte, te striveşte, te prăpădeşte, te sminteşte, te beleşte. Alte cuvinte trezesc teroarea mişcărilor tulburi de adunări umane (gloată, grămadă, ceaţă, norod, pâlc), calamităţile (potop, pojar, vifor, prăpăd, răzmeriţă, răscoală, răzvrătire, pribegie), cu sonuri ce înspăimântă (răcnire, hohotire, plescăire), sau intră în lumea haoticului, a groazei infernale şi escatologice (primejdie, taină, clătire, nălucire, prăpastie, beznă, iad)”. (George Călinescu)

Citește și:  Casa memorială I.L.Caragiale, ce secrete ascunde?

În pofida accentelor puternice din textul lui Călinescu, tocmai spre a pune în evidenţă distanţa dintre aceste cuvinte şi cele moştenite din latină, care definesc într-o altă lumină “situarea omului pe pământ şi sub astre, ca fiinţă liberă”, nu putem să nu ne întrebăm care este esenţa spiritului românesc, ce domină în subconştientul colectiv – echilibrul, seninătatea, raţiunea, ca moşteniri latine, sau balcanismul cu toată încărcătura peiorativă a acestuia.

Balcanismul, I.L. Caragialae si Mateiu Caragiale

Balcanismul, ca temă literară, i-a fascinat pe mulţi scriitori români – Anton Pann, Nicolae Filimon, Ion Ghica, I.L. Caragiale etc. La Ion Barbu, de exemplu, excepţionalul poet interbelic, balcanismul este surprins sub semnul pitorescului, al soarelui şi al contemplaţiei, şi simbolizat prin atemporala cetate Isarlâk: “La vreo Dunăre turcească,/Pe şes veşted, cu tutun,/La mijloc de Rău şi Bun/Pân’la cer frângându-şi treapta,/Trebuie să înflorească: Alba, Dreapta Isarlâk!/Ruptă din coastă de soare!/Cu glas galeş, de unsoare,/Ce te-ajunge-asa de lin/Când un sfânt de muezin/Fâlfâie, înalt, o rugă/Pe fuisor, la zâna-în fugă…/- Isarlâk, inima mea,/Dată în alb, ca o raia/Într-o zi cu var şi ciumă,/Cuib de piatră şi legumă/- Raiul meu, rămâi aşa!/Fii un târg temut, hilar/Şi balcan – peninsular...”(Ion Barbu, Isarlâk).

În proza contemporană, balcanismul, în romanul “Calpuzanii” (1987), de Silviu Angelescu, defineste atmosfera care învăluie evenimentele şi personajele din vremea lui Nicolae Mavrogheni, denunţând, sub masca romanului istoric, a parodiei, disoluţia valorilor în vremea contemporană scriitorului.

Fundamentale pentru filosofia acestui cuvânt, emblematic pentru secole de istorie românească – balcanismul – sunt şi alte scrieri, precum: “Balcanologie” si “Balcanismul literar românesc”, de Mircea Muthu, care surprinde, cu multe nuanţe şi o informaţie impresionantă, profilul spiritual al românului, la confluenţa latinităţii, bizantinismului, ortodoxismului şi balcanismului.

Remarcabilă este, de asemenea, scrierea unei americance, de origine bulgară – Maria Todorova – cu titlul “Balcanii şi balcanismul”, care readuce în atenţia cititorilor, dincolo de istoria tristă şi dramatică a Balcanilor, de-a lungul secolelor, dimensiunea pitorească şi fascinantă a acestui spaţiu sud-est european, în care balcanismul a însemnat nu numai superficialitate, inconstanţă, zeflemea etc., ci şi refuzul autorităţii, al dictaturii, o dorinţă frenetică de libertate, în pofida unui filon tradiţionalist şi conservator foarte puternic.

Balcanismul – un cuvânt care închide în el secole de istorie şi în jurul căruia s-a construit o zonă de infinite semnificaţii contradictorii. Un cuvânt pentru care un simplu articol de dicţionar este neîncăpător ca să-i desluşească înţelesurile şi filosofia de viaţă pe care o ascunde. Sunt românii balcanici? Răspunsul la această întrebare rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.