Basiliscul (cunoscut în română şi ca vasilic, vasilisc sau basilic) poate concura uşor în privinţa atenţiei acordate în Evul Mediu cu inorogul, fiind printre cele mai temute fiinţe mitologice ale vremii. Apare în extrem de multe scrieri şi desene, fiind adoptat imediat şi de heraldica creştină. Reprezentând răul adus pe pământ şi exponentul morţii iminente, acest monstru încă mai inspiră creaţii de ficţiune, chiar dacă originea sa devine tot mai înnegurată.

Reprezentări ale basiliscului în imaginar

Basiliscul, la fel ca şi alte creaturi mitologice, era considerat ca aparţinând unor teritorii îndepărtate, în general Africa şi Orient. Această fiinţă era în general reprezentată ca având formă reptiliană, o coadă lungă şi puternică, dar şi o “coroană”, formaţiune văzută la unele reptile, care înconjoară capul acestora, cu scopul de a le face să pară mai ameninţătoare şi periculoase.

Uneori este reprezentat cu aripi, ce pot fi acoperite cu pene sau solzi. Însă cea mai importantă caracteristică a acestei creaturi o reprezentau ochii acesteia, care puteau transmite veninul puternic al reptilei direct în corpul celor ce o priveau. Moartea era instantanee şi de neoprit, o singură privire fiind de ajuns pentru pierzania totală. Tocmai de aceea descrierile basiliscului sunt destul de contradictorii, nimeni neputând supravieţui după contactul vizual cu unul. Astfel, acesta putea fi reprezentat ca un şarpe sau ca o şopârlă uriaşă.

Un alt tip de vasilic este cel numit “cockatrice sau cockatrix”, o combinaţie între un cocoş şi o şopârlă. Acesta avea capul, picioarele şi uneori aripile de pasăre, iar parte din corp şi coadă aparţineau lumii reptilelor. Deşi este considerat de unii o fiinţă mitologică diferită, similitudinile fac ca cele două să fie mai mereu menţionate în acelaşi cadru.

Numele creaturii vine din greacă, unde “basiliskos” însemna “rege mic”. În latină era numit “regulus”, cam cu acelaşi sens, însă nu neapărat din cauza coroanei sale. Motivul principal era puterea sa de a teroriza orice altă specie, indiferent de mărime şi inteligenţă. De la denumirea grecească au derivat toate celelalte denumiri întâlnite astăzi.

Basiliscul lui NeckhamOriginea acestei fiinţe este la rândul său foarte interesantă, legendele spunând că ia naştere dintr-un ou depus de un cocoş bătrân. Caracteristicile ucigaşe se manifestă imediat după ieşirea din ou, fiinţa putând ucide instantaneu cu privirea. Ca urmare, este greu să nu se facă o corelaţie între mitul basiliscului şi cel al Gorgonei, din mitologia greacă. Aceasta era reprezentată sub forma unei femei oribile cu şerpi în loc de plete. Ea putea ucide orice om ar fi privit-o. A fost oprită doar de Perseu, care a folosit un scut lucios pentru a reflecta imaginea şi a o ucide cu propriile arme.

Istoria mitului basiliscului

Mitul vasilicului a avut “momentul de glorie” în timpul Evului Mediu, când a înspăimântat cei mai mulţi oameni. Însă a fost menţionat din cele mai vechi timpuri, începând cu Pliniu cel Bătrân, care vorbeşte despre catoblepas, o creatură ce putea ucide cu privirea şi care a putut să ducă la moarte un cal cu tot cu călăreţ, deşi fusese lovită de moarte cu o suliţă.

În unele traduceri ale Bibliei apare menţionat în câteva pasaje chiar basiliscul, fiind înlocuit mai apoi de alţi termeni.

Legenda, care este foarte veche, în mod evident, a luat cel mai probabil naştere din relatările despre cobra regală. Aceasta ataca de obicei având capul ridicat, iar uneori pare ca îşi hipnotizează prada. Mai mult, calităţile veninului său erau foarte cunoscute, precum şi faptul că o muşcătură putea fi deseori fatală.

În mit se menţionează faptul că doar nevăstuica este imună la acţiunea vasiliscului, pe care îl poate ucide. Aceasta este probabil o deformare a realităţii, căci doar mangustele pot ataca fără probleme cobrele regale. Deşi nu sunt chiar înrudite, din punct de vedere fizic, cele două specii seamănă destul de bine.

În ceea ce priveşte simbolistica basiliscului, acesta apărea ca element decorativ în arhitectură, fiind şi pictat deseori în locul balaurului ucis de Sfântul Gheorghe. În rest, reprezintă un simbol al demonilor, al morţii şi răului adus pe pământ, dar şi o reflectare a şarpelui din Grădina Edenului, care a dus oamenii la pierzanie. În alchimie era folosit ca simbol al focului, ce precede transformarea metalelor în aur. Putea reprezenta şi piatra filosofală, catalizatorul tuturor transformărilor.

Autorii l-au folosit la rândul lor, fiind vorba de maeştri precum Chaucer, Shakespeare sau Voltaire, fiinţa mitologică apărând însă în forme modificate şi în creaţii mai îndepărtate. În prezent, oferă o viziune mai exotică filmelor şi jocurilor cu temă fantastică.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ