Invectiva politică – când discursul public devine o armă, democrația devine o victimă

Invectiva politică, înţeleasă ca atacul verbal dur, adesea jignitor sau calomnios, îndreptat împotriva unui adversar politic, este un fenomen cu rădăcini adânci în istorie şi o persistenţă remarcabilă în viaţa publică modernă. Departe de a fi o simplă abatere de la bunele maniere, invectiva a fost şi continuă să fie un instrument strategic de mobilizare, de discreditare şi de captare a atenţiei publice.

Invectiva politică (din latinescul “invectiva” – “vorbire injurioasă”) are origini vechi, datând din Grecia şi Roma antică. În Agora grecească sau în Senatul roman, oratorii foloseau atacuri personale pentru a-i vulnerabiliza pe adversari şi pentru a-şi întări poziţia în faţa audienţei.

Cicero, spre exemplu, unul dintre cei mai mari oratori din antichitatea romană, şi-a construit o parte din cariera politică pe discursuri acide, precum „Philippicae”, îndreptate împotriva lui Marcus Antonius, general și politician roman. Totuşi, deşi apela el însuşi la invectivă, în celebrele sale discursuri, era de părere că: “Nimic nu este mai periculos pentru cetate decât un politician care își urăște adversarii mai mult decât iubește adevărul”.

În Evul Mediu şi Renaștere, invectivele se regăsesc în pamflete, satire şi scrisori polemice, uneori mascate de un limbaj religios sau moralizator. În epoca modernă, presa scrisă a devenit principalul canal pentru aceste atacuri. În secolele al XIX-lea – al XX-lea, caricaturile şi editorialele virulente erau frecvent utilizate în campanii electorale.

Astăzi, reţelele sociale şi televiziunile de ştiri au amplificat puterea invectivei politice. Politicieni de pretutindeni (Vladimir Putin, Donald Trump, Boris Johnson etc.) folosesc invectivele pentru a-şi mobiliza electoratul şi a impune o logică binară a confruntării.

Hannah Arendt, specialistă în filosofia politică, spunea că: “Atunci când discursul public devine o armă, democrația devine o victimă”.

Invectiva politică – de la retorica antică la polarizarea democraţiei contemporane

De-a lungul timpului, invectiva politică nu numai că nu s-a diminuat, ci şi-a consolidat puterea, devenind principala “armă” a celor implicaţi în viaţa publică împotriva adversarilor. Este de ajuns să privim cu atenţie, de exemplu, la ceea ce se întâmplă în viaţa politică românească, dar şi în alte părţi (mai ales în perioadele de campanie electorală), pentru a înţelege că invectiva politică nu este un monopol al unui curent/ partid politic anume, este o strategie retorică frecvent utilizată în momente de criză, polarizare sau competiție acerbă. Persistența în timp a invectivei politice se explică prin mai multe motive:

• Invectiva activează emoții puternice, precum furia, frica sau ura, motivând susținătorii și determinându-i să se implice.
• Într-un mediu politic în care competiţia este îndârjită, simplificarea mesajelor și construirea unor dușmani simbolici sunt strategii eficiente de a atrage loialitatea alegătorilor, de a genera o polarizare “eficientă” pentru interesele unora sau altora.
• Invectiva politică are un impact mediatic uriaş. Scandalul și conflictul atrag atenția. Media preferă discursul tensionat și spectaculos, ceea ce încurajează invectivele.
• Deprofesionalizarea discursului politic – în unele contexte, scăderea nivelului dezbaterii publice și cultivarea unui stil “populist” favorizează atacurile la persoană în detrimentul argumentelor raționale.
• Lipsa sancțiunii morale sau juridice – adesea, invectivele nu sunt penalizate, ba chiar pot aduce câștiguri electorale în lipsa unei culturi a dialogului și a responsabilității

Invectiva politică – efecte negative asupra publicului și democrației

Analişti politici, filosofi, sociologi şi, în primul rând, realitatea imediată atrag atenţia asupra faptului că invectiva politică “dăunează grav sănătății unei democrații”.

Invectivele mută discuția de la idei și soluții către persoane și atacuri, ducând la degradarea dialogului democratic. Astfel, dezbaterea publică devine un spectacol al insultelor, nu o confruntare de argumente. Consecința este o politică de “circ”, unde forma domină conținutul.

Prin invective, adversarul este transformat într-un „dușman”, nu într-un competitor legitim. Publicul este împins în tabere opuse („noi” vs. „ei”), iar compromisurile, dialogul devin suspecte, chiar trădătoare.

Invectivele repetate pot “anestezia” sensibilitatea publicului față de jigniri, calomnii şi pot deveni chiar forme subtile de incitare la ură. În unele cazuri, pot duce la violență fizică, amenințări sau radicalizare (de exemplu, atacuri asupra jurnaliștilor sau minorităților).

Când politicienii se atacă reciproc cu invective constante, publicul percepe întregul sistem politic ca fiind corupt, murdar și necredibil. Toare acestea pot duce la apatie civică, absenteism electoral și delegitimarea instituțiilor democratice.

Invectiva politică -efecte aparent “utile” pentru unii “actori” politici

Un limbaj dur, “fără perdea”, creează senzația de autenticitate și “curaj”. Publicul frustrat sau marginalizat se simte reprezentat de cineva „care spune lucrurilor pe nume”.

Invectivele politice (şi, în general, orice fel de invectivă) captează atenția mass-mediei. Într-un ciclu mediatic accelerat, un scandal verbal poate eclipsa subiecte importante sau neconvenabile pentru cel care-l lansează.

Atacurile constante pot eroda încrederea în adversarii politici, transformând competiția într-o luptă pretins “morală” (“noi suntem salvatorii”, “ei sunt corupții/ perverșii/ trădătorii”). Or, o cultură politică matură ar trebui să penalizeze invectiva prin educație, presiune publică și reglementări clare privind discursul public.

Invectiva politică la putere şi în spaţiul românesc

România post-decembristă nu a fost ocolită de fenomenul “invectivei politice” (într-un autentic stil “balcanic”), iar în ultimul timp, se pare că singura preocupare a partidelor, politicienilor, mass-mediei este “campania electorală” – luni de zile de “campanie electorală”, de degringoladă, de “uimire” patetică în fata neputinţelor, a atacurilor “subversive”, “statale sau non-statale”, a “boţilor” – în care, în pofida declaraţiilor, nu interesul pentru ţară, pentru viaţa românilor primează, ci meschine “jocuri politice”.

Nenumăraţi politicieni şi-au construit cariera pe un limbaj vehement şi adesea jignitor. De la discursuri despre „statul paralel”, “sistem”, “servicii”, la “documente secrete”, fotografii “subversive”, viaţă privată, cancanuri, denigrarea, minciuna, invectiva au devenit constante ale dezbaterii publice.

Sindromul Pinochio (cultivarea, în discursul politic, a minciunii, sub toate formele – falsificare, omisiune, populism, dezinformare, propagandă) a devenit contagios. La toate acestea, se adaugă bizareria “miştoului”, nu în discuţii colocviale, ci de la “înaltele” tribune oficiale sau în “dezbaterile” electorale. Evident că, în orice împrejurare, știința și arta argumentării solicită un anume efort intelectual și lingvistic şi, în lipsa acestora, miştoul fascinează, pare de neoprit, că doar “Le style c’est l’homme meme”. Aşa aflăm că politicianul X “are o idee mişto”, că “Unii lideri iau la mişto” o anume problemă, că “România este iar subiect de mişto” etc.

Invectiva politică, minciuna, calomnia parcurg, astăzi, momente de “glorie”, iar proliferarea acestora, prin Internet şi mass-media, produce efecte în lanţ, induce aşa-numitele “emoţii oarbe”. Conducătorii unei ţări sunt aleşi prin vot, prin urmare, prezenţa lor în fruntea unui stat, învestirea în funcţii depind, în mare măsură, de voinţa populară.

Rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi, în funcţie de propriile valori, repere, în funcţie de educaţie şi orizont, să discearnă şi să acţioneze în consecinţă. “Oamenii bine informați sunt cetățeni, cei manipulaţi devin supuși” ( Alfred Sauvy).

Un exerciţiu de imaginaţie…

Poate că, într-un viitor nu prea îndepărtat, când va fi depăşită actuala etapă a societăţii “post-adevăr”, care este un teren fertil pentru dezinformare, polarizare și populism, tehnologia, democrația directă (ca în Grecia antică, unde cetățenii aveau dreptul să participe la procesul decizional) și descentralizarea pot oferi soluții complementare, care ar putea îmbunătăți sau chiar transforma sistemele actuale de guvernare, reducând dependența de politicieni tradiționali și sporind implicarea cetățenilor.

Am putea face şi un exerciţiu de imaginaţie – cum ar fi o ţară condusă de un președinte-robot și un guvern bazat pe inteligență artificială, cu intervenție umană minimă? Președintele-robot ar fi o entitate algoritmică, cu acces la baze de date uriașe, care ar lua decizii pe baza analizelor statistice, istorice și predictive, eliminând influența emoțiilor sau a intereselor personale.

Guvernul-AI ar funcționa ca un sistem distribuit de algoritmi specializați – unul pentru economie, altul pentru educație, sănătate, apărare etc., coordonați de un super-algoritm central. Intervenția umană ar fi limitată la validarea morală sau etică a unor decizii și la actualizarea periodică a valorilor și priorităților societale (de exemplu, ce înseamnă “binele comun”).

Transparența ar fi totală – toate deciziile luate de AI ar putea fi documentate, explicate și auditate public. S-ar elimina promisiunile electorale mincinoase – algoritmii nu candidează, nu seduc prin populism, birocrația ar putea fi redusă la minimum, tratamentul cetățenilor s-ar baza pe reguli uniforme și algoritmi non-discriminatorii (teoretic).

Într-o astfel de societate, oamenii ar trăi mai bine, ar mai fi liberi? Ar fi o guvernare “perfect rațională” și “fără minciuni”, ceea ce ne dorim cu adevărat – sau avem nevoie de imperfecțiunea umană, de empatie, pentru a păstra demnitatea, capacitatea de a alege, pluralismul?

Scopul omului de stat…

Până când invectiva politică va fi înlocuită cu demnitatea, onestitatea, cu gândirea vizionară, cu altruismul, cu inteligenţă şi competenţă, să ne amintim cuvintele aceluiaşi Cicero, rostite în urmă cu peste 2000 de ani: “Scopul căpitanului unei nave este o călătorie reușită, al unui medic, sănătatea, al unui general, victoria. Scopul omului de stat ideal este viața fericită a cetățenilor – adică o viață sigură în bogăție, bogată în resurse, abundentă în renume și onorabilă în caracterul său moral […] Pentru bogății, faimă și putere, fără înțelepciune și o metodă justă de a ne auto-reglementa și de a-i comanda pe ceilalți, un guvern este plin de aroganță insolentă, se discreditează și nu există niciun fel de guvern mai deformat decât acela în care cei mai bogați sunt considerați cei mai nobili […] Viața bună este imposibilă fără un stat bun”.