Habemus papam este o celebră expresie latină, cu o bogată încărcătura istorică, religioasă şi simbolică. Literal, “Habemus papam” se traduce prin “Avem un papă” şi se rosteşte oficial la încheierea unui conclav (adunarea cardinalilor pentru alegerea unui nou papă), atunci când un Suveran Pontif este ales.
Formula completă rostită de cardinalul protodiacon, de la balconul Bazilicii Sfântul Petru, de la Vatican (reşedinţa oficială a Papilor, cea mai mare biserică din lume, o minune arhitecturală) este “Annuntio vobis gaudium magnum: Habemus Papam!” („Vă anunț o mare bucurie: Avem un papă!„). După această introducere, este anunțat numele cardinalului ales și numele papal pe care acesta și l-a luat.
Primele utilizări ale unei formule similare datează din Evul Mediu, dar forma actuală s-a cristalizat probabil în secolele al XV-lea – al XVI-lea, odată cu ritualizarea procesului de alegere și de anunțare publică a noului papă. Practica oficială de a rosti expresia “Habemus papam”, din balconul Bazilicii Sfântul Petru, din Roma, s-a consolidat în timp, devenind o tradiție esențială în viața Bisericii Catolice şi este strâns legată de momente de tranziție și de reînnoire în cadrul acestei Biserici.
Semnificația expresiei “Habemus papam”
Expresia “Habemus papam” este parţial inspirată din “Evanghelia după Luca”, în care sunt consemnate cuvintele Îngerului care a dat veste unui grup de păstori de lângă Betleem, despre naşterea lui Mesia.
Formula “Annuntio vobis gaudium magnum: Habemus Papam!„, prin structura “gaudium magnum” – “mare bucurie” – conţine un puternic mesaj emoţional, transmiţând sentimentul de speranță și sărbătoare. Marchează sfârșitul perioadei de „sede vacante” (perioadă în care scaunul papal este vacant) și începutul unui nou pontificat, precum şi unitatea Bisericii Catolice în jurul unui nou lider spiritual. Pentru credincioși, “Habemus papam” înseamnă că Biserica își continuă drumul sub ghidarea unui nou păstor ales de Duhul Sfânt, prin votul cardinalilor.
În 2013, de exemplu, când a fost ales Papa Francisc (cel care a transmis, pentru ultima dată, tradiţionalul mesaj “Urbi et Orbi”, cu ocazia Sărbătorilor pascale din 2025, doar cu o zi înainte de a trece la cel veşnice), cardinalul Jean-Louis Tauran spunea: “Annuntio vobis gaudium magnum: Habemus Papam! Eminentissimum ac reverendissimum Dominum, Dominum Jorge Mario, Sanctæ Romanæ Ecclesiæ Cardinalem Bergoglio, qui sibi nomen imposuit Franciscum” (“Vă anunț o mare bucurie: Avem un Papă! Preaeminentul și preasfințitul Domn, Domnul Jorge Mario, Cardinal al Sfintei Biserici Romane, Bergoglio, care și-a ales numele Francisc”.
De fiecare dată, la anunţul alegerii unui Papă, se respectă o formulă fixă în latină. Numele de botez și numele de familie sunt anunțate în formă latină, iar numele papal este enunțat clar (noul Papă își alege liber numele pe care îl va purta). În cazul Papei Francisc, a fost pentru prima dată când un papă a ales numele „Francisc” – un moment foarte emoționant pentru toată lumea.
Habemus papam – secretul şi simbolistica “fumului alb” de la Vatican
Procedurile pentru alegerea unui papă s-au cristalizat de-a lungul a aproape două milenii. În timpurile mai vechi, alegerea se făcea prin “ aclamaţie” sau “ adoraţie” (“per inspirationem”), prin “acces” (“accessus”), care însemna că era permisă schimbarea votului cardinalilor, pentru a se ajunge la majoritatea necesară, prin “compromis” (“per compromissum”), atunci când se putea schimba colegiul cardinalilor, cu un comitet a cărui alegere trebuia respectată sau prin “control” (vot secret).
Începând cu anii 1800, buletinele de vot ale cardinalilor din conclav erau arse după fiecare scrutin nereuşit, indicând faptul că alegerea nu s-a făcut, absența fumului fiind indiciul că a fost ales un nou papă. Din 1914, “fumata nera” (“ fumul negru”) care ieşea dintr-un coş de pe acoperişul Capelei Sixtine, instalat temporar, era semnul că nu s-a ales un papă, iar “fumata bianca” (“fumul alb”), semnul reuşitei.
În 1939 (şi în anii următori), culoarea fumului (rezultat din arderea buletinelor de vot) a creat o oarecare confuzie, din pricina cerii folosite la sigilii, de aceea, după 1963, s-au adăugat anumite substanţe chimice pentru a spori culoarea fumului (alb sau negru, după caz). Iar după 2005, apariţia “fumului alb” este însoţită, pentru a elimina orice confuzie, şi de sunetele clopotului Bazilicii Sfântul Petru.
Ce se întâmplă între fumul alb și anunțul „Habemus papam”?
După ce se vede fumul alb de la Capela Sixtină (care semnalează că un papă a fost ales), urmează câteva etape „din culise”, care explică de ce mai durează până la anunțul oficial „Habemus papam”.
Când noul papă a fost confirmat prin votul majoritar, cardinalul decan întreabă candidatul ales: “Acceptasne electionem de te canonice factam în Summum Pontificem?” („Accepți alegerea ta canonică in calitate de Suveran Pontif?”), iar noul papă trebuie să răspundă “Accepto” (Accept). Apoi i se cere să precizeze: “Quo nomine vis vocari?” („Sub ce nume dorești să fii chemat?”). Papa își alege noul nume, iar acesta trebuie transmis clar scribilor, pentru a fi folosit oficial în anunț.
Noul Papă ales merge într-o cameră specială din Capela Sixtină – “Camera Lacrimilor” (în latină, “Stanza delle Lacrime”) – numită aşa pentru a face referire la intensitatea momentului, existând mărturii că mulţi papi au plâns de emoție și de conștiința responsabilității uriașe. Aici îmbracă pentru prima dată veșmântul papal alb – există trei mărimi pregătite (mică, medie, mare), pentru a se potrivi oricărui ales.
Între timp, cardinalul protodiacon (care anunță “Habemus papam”) primește toate informațiile necesare – numele de botez, numele de familie, numele ales ca papă şi, pentru că trebuie să citească totul corect și în latină, uneori își ia câteva minute pentru a repeta discursul. Când totul este gata, cardinalul urcă la balconul central al Bazilicii Sfântul Petru și rostește celebra formulă – “Habemus papam!”.
Câteva întâmplări inedite, din culisele momentului “Habemus papam”
Momentele de conclav arată că, dincolo de ceremonia sobră, riguroasă, fastuoasă, totul este extrem de uman – emoție, modestie, umor uneori, tensiune, bucurie.
Papa Ioan Paul I – Alegerea rapidă și… mărimea hainelor
De pildă, în 1978, când Albino Luciani (Papa Ioan Paul I) a fost ales, el nu se aștepta deloc la acest lucru. Când a ajuns în „Camera Lacrimilor”, era șocat și emoționat şi nici hainele pregătite nu i se potriveau – i-au fost prea mari (pe atunci nu erau pregătite mărimi diferite). Asistenții au trebuit să improvizeze rapid cu ace de siguranță și cusături provizorii, pentru a-l face prezentabil. Papa însuși, cunoscut pentru modestia sa, a făcut o glumă spunând: “Probabil că Dumnezeu știe de ce a fost nevoie să mă îmbrace așa în grabă!”.
Papa Benedict al XVI-lea – Zâmbet timid și puțină bâlbâială
În 2005, când a fost ales Papa Benedict al XVI-lea (Joseph Ratzinger), acesta s-a dovedit a fi foarte emoționat – în “Camera Lacrimilor”, a avut un moment de reținere și timiditate, întrebând aproape rușinat dacă chiar trebuie să iasă imediat pe balcon. Când a apărut, mulți au observat că era puțin “bâlbâit” la începutul binecuvântării „Urbi et Orbi”, semn că simțea intensitatea momentului.
Alegerea lui Karol Wojtyła (Papa Ioan Paul al II-lea), în 1978, a fost o surpriză majoră – primul papă neitalian după 455 de ani. Unii cardinali, fiind mai în vârstă, nu știau bine poloneza și nici nu erau familiarizați cu numele său complet. Se spune că atunci când cardinalul Felici l-a anunțat cu numele latinizat, după regulă – Carolum Wojtyła – mulți s-au întrebat “Cine este acest ales?”. Dar, odată ce Wojtyła a apărut și a spus primul său “Nu vă fie frică!”, toată lumea a simțit că venise un moment istoric.
Papa Francisc – Umilință și refuzul mantiei de ceremonie
La alegerea Papei Francisc, în 2013, după ce a acceptat alegerea și și-a ales numele, i s-a oferit o mantie roșie ceremonială (mozzetta), tradițională pentru papi. Papa Francisc a refuzat-o, spunând: “Carnavalul s-a terminat!”. A preferat să apară simplu, doar în haina papală albă, fără ornamente suplimentare, ca un semn de modestie și de apropiere față de oameni.
Superstiții şi tradiții secrete legate de conclav și de alegerea papei
În afară de tradiţia “fumului alb”, confirmare a faptului că a fost ales un nou Papă, în timp s-au mai consolidat şi alte practici şi obiceiuri legate de acest moment:
Cardinalii încuiați – “con clavis”
Cuvântul “conclav”, care denumeşte adunarea cardinalilor, constituită pentru alegerea unui nou Papă, vine din latinescul “cum clave” – “cu cheia”. Cardinalii sunt literalmente încuiați în interiorul zonei desemnate (astăzi, Capela Sixtină și o parte din Casa Sfânta Marta). Nimeni nu are voie să iasă sau să comunice cu exteriorul până la alegerea papei. În trecut, dacă un conclav dura prea mult, autoritățile reduceau hrana (pâine și apă) sau scoteau acoperișul conclavului, ca să-i forțeze pe cardinali să decidă mai repede.
Inelul Pescarului – Distrugerea inelului
După moartea sau demisia unui papă, Inelul Pescarului (inelul oficial cu sigiliul papal) este distrus cu un ciocan de argint, în fața cardinalilor. Acest gest simbolizează sfârșitul autorității acelui pontificat și previne falsificarea documentelor.
Superstiții despre nume
Este considerat un semn rău dacă un nou papă ar alege să se numească Petru al II-lea. Tradiția spune că doar Sfântul Petru a fost Papa Petru și că alegerea acestui nume ar semnala „sfârșitul timpurilor”. De aceea, niciun papă de până acum nu a ales „Petru II”
Misterul ciocănitului în frunte
Există o legendă veche, conform căreia, după alegerea unui papă, un cardinal îi bate simbolic de trei ori în frunte cu un mic ciocănel de aur spunând: „Sic transit gloria mundi” („Așa trece gloria lumii”). Gestul ar aminti că, deși papa e conducătorul Bisericii, el rămâne un simplu om, trecător în fața eternității. Astăzi, acest ritual nu mai este oficial — dar tradiția și legenda lui au rămas puternic în imaginarul conclavului.
Testul scaunului gol
În Evul Mediu, existau zvonuri că ar fi existat un papă falsificat (de sex feminin, „Pope Joan”). De atunci, s-a răspândit legenda că, în conclavele medievale, papa ales trebuia să se așeze pe un scaun cu un orificiu, iar un diacon verifica… dacă este bărbat. Istoricii moderni spun că această practică nu a fost reală, dar este una dintre cele mai cunoscute legende urbane despre alegerea papilor.
Un conclav celebru, care a durat… ani întregi până să se rostească “Habemus papam”
Despre Conclavul de la Viterbo, de după moartea Papei Clement al IV-lea, în 1268, când cardinalii s-au adunat în orașul Viterbo (din Italia Centrală), pentru a alege un nou papă, se spune că ar fi durat aproape trei ani (cel mai lung conclav din istorie). Această problemă s-a ivit din cauza cardinalilor, care erau extrem de divizați politic — unii susțineau interesele Franței, alții pe cele ale Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. Nimeni nu reușea să strângă majoritatea de două treimi cerută pentru alegere.
La început, cardinalii stăteau relativ “confortabil” în situaţia de claustrare dată, dar cum timpul trecea fără rezultat, frustrarea și presiunile externe au crescut enorm.
Cetățenii din Viterbo, exasperați de așteptare, au decis să ia măsuri radicale – au încuiat cardinalii în palatul episcopal și au scos acoperișul, astfel încât să fie expuși ploii, vântului și soarelui arzător. Le-au redus rațiile de mâncare doar la pâine și apă, ca să-i forțeze să ia o decizie rapidă. De aici și ideea ca, în conclavele viitoare, cardinalii să stea izolaţi “cu cheia” (cum clave) – de unde și cuvântul “conclav”.
În cele din urmă, în 1271, a fost ales Teobaldo Visconti, care nici măcar nu era cardinal la momentul respectiv. A devenit Papa Grigore al X-lea. Șocat de experiența dureroasă a conclavului, Grigore al X-lea a instituit prin decret reguli mai stricte pentru viitoarele conclave: izolare completă, mâncare limitată și vot rapid.
Conclavul cu fumul fals – Roma, secolul al XIV-lea
Conclavul cu fumul fals s-a întâmplat după moartea Papei Grigore al XI-lea (1378). Contextul era extrem de tensionat – Papa Grigore al XI-lea tocmai mutase papalitatea înapoi, de la Avignon, la Roma, după aşa-numita “Captivitate Babiloniană” a papilor din Franța. Roma se temea îngrozitor că noul papă va fi din nou un francez și că Scaunul Apostolic se va întoarce la Avignon.
O mulțime imensă s-a strâns în jurul locului unde se ținea conclavul (Bazilica Sfântul Petru), ameninţând că, dacă nu se va alege un papă italian, vor invada conclavul. Cardinalii, simțindu-se în pericol de moarte, au încercat să calmeze mulțimea – au aprins focuri speciale pentru a produce fum alb, deși nu ajunseseră încă la niciun acord. Ideea era să lase poporul să creadă că papa fusese ales, să câștige timp și să evite o revoltă.
Mulțimea, crezând că, în sfârşit, s-a putut rosti “Habemus papam”, s-a liniștit pentru o vreme. Ulterior, sub presiune, cardinalii chiar au ales un italian: Bartolomeo Prignano, care a devenit Papa Urban al VI-lea.
Numai că alegerea lui Urban al VI-lea a provocat apoi o schismă imensă (Marea Schismă Occidentală, 1378–1417), pentru că unii cardinali au declarat alegerea “ilegală”, din cauza presiunii populare, și au ales un alt papă rival la Avignon. Astfel, pentru prima dată în istorie, lumea catolică s-a trezit cu doi papi simultan, fiecare pretinzând că e adevăratul succesor al lui Petru. Un fum fals pentru a calma mulțimea a dus la un scandal major și o criză de 40 de ani în Biserica Catolică.
Cea mai “scurtă” alegere a unui papă din istorie
În 1621, după moartea Papei Paul al V-lea, s-a convocat conclavul. Cardinalii, de data aceasta, nu aveau chef de un conclav lung și tensionat – la Roma era frig și condițiile din conclav erau groaznice (clădirile reci, mâncare puțină, boli în aer).
Așa că, în doar câteva ore, cardinalii, după ce s-au adunat, au decis să-l aleagă rapid pe Alessandro Ludovisi, arhiepiscop de Bologna, cunoscut pentru caracterul său bun și înțelept. Practic, a fost o alegere de consens spontan. Cardinalii au adus argumente acceptabile – este în vârstă, este respectat, nu are ambiții politice mari – şi au votat într-o singură rundă. Astfel, Papa Grigore al XV-lea a fost ales în mai puțin de o zi, probabil în 6–8 ore de la începerea voturilor — cel mai rapid conclav din epoca modernă.
Papa Grigore al XV-lea este și cel care, după această experiență, a standardizat, prin bula Aeterni Patris Filius (1621), procedura oficială a conclavului și metoda de vot secret (scrutinul), pentru a preveni fraude sau presiuni externe în viitor.
Papa Ioan Paul I, cel mai scurt pontificat – o istorie tristă şi enigmatica
Papa Ioan Paul I, pe numele său real Albino Luciani, a fost ales papă pe 26 august 1978. Era extrem de iubit pentru modestia și blândețea lui – i se spunea adesea „Papa zâmbetului” (Il Papa del sorriso). A vrut să facă reforme majore în Biserică, într-un stil mai simplu și mai apropiat de oameni.
A fost primul papă care și-a luat două nume (în cinstea predecesorilor săi: Ioan XXIII și Paul VI). A refuzat să poarte tiara papală la încoronare, în semn de umilință. Nu a apucat să scrie nicio enciclică (scrisoare a Papei către bisericile și credincioșii din toate țările, conținând o problemă de doctrină sau de actualitate), dar a lăsat câteva discursuri de o căldură și o prospețime rar întâlnite. Mulți catolici îl consideră aproape un sfânt nedeclarat, pentru viața să exemplară.
A stat pe Scaunul papal doar 33 de zile. La 28 septembrie 1978, a fost găsit mort în apartamentele papale, cauza oficială fiind “infarct miocardic”. Dar imediat au început speculații și teorii ale conspirației – unii spuneau că a fost asasinat din cauza intențiilor sale de a reforma finanțele Vaticanului și de a „curăța” Banca Vaticanului (care era implicată în scandaluri financiare), alţii au văzut moartea sa ca pe un simbol tragic al luptei dintre tradiție și reformă în Biserică.
După moartea lui Ioan Paul I, conclavul l-a ales rapid pe Karol Wojtyła (Papa Ioan Paul al II-lea), care va deveni unul dintre cei mai longevivi și influenți papi din toate timpurile.
“Habemus papam” pentru doar câteva ore – o poveste cu tentă de legendă
În anul 752, după moartea Papei Zaharia, clerul roman l-a ales ca papă pe Ștefan al II-lea. Totul era pregătit – acceptase alegerea, se stabiliseră detaliile ceremoniei, dar înainte să fie efectiv încoronat (în acea vreme, ceremonia de consacrare episcopală era esențială pentru ca alegerea să devină oficială), Ștefan a suferit un atac cerebral și a murit după doar câteva ore de la alegere.
Practic, el nu a fost niciodată papă complet recunoscut, pentru că nu a ajuns la consacrare, iar în listele oficiale de papi, în funcție de epocă, a fost fie inclus, fie șters. Din cauza acestui caz, Biserica a decis mai târziu că acceptarea alegerii este suficientă pentru ca cineva să devină papă, chiar dacă moare înainte de consacrare.
Papa Celestine al V-lea (1294) – fuga din papalitate
Papa Celestine al V-lea, pe numele său real Pietro del Morrone, a fost ales papă în 1294, dar povestea sa este cu adevărat incredibilă. Pietro del Morrone era un călugăr eremit din Munții Abruzzi, un om extrem de devotat și simplu, care trăia într-o peșteră. Deși nu căuta putere sau autoritate, cardinalii l-au ales papă pentru sfințenia și modestia sa.
La doar 5 luni după ce a fost ales, Papa Celestine al V-lea a început să simtă că viața papală era prea mult pentru el. A fost un om extrem de umil, iar întreaga răspundere papală l-a apăsat enorm. Presa vremii relata că el se simțea complet depășit de complexitatea guvernării Bisericii, de presiunile politice și de conflictele din acea perioadă. Cardinalii și oamenii din jurul său nu erau foarte satisfăcuți de modul în care își exercita autoritatea și îl presau să ia decizii mai “politice”.
Într-o dimineață, în 1294, fără niciun avertisment, Papa Celestine al V-lea a dispărut. S-a ascuns, ajutat de câţiva oameni de încredere, într-o mănăstire, de unde a abdicat voluntar. A fost primul papă din istorie care a abdicat din cauza dorinței personale, nu din cauza unei crize sau a unei forțe externe.
Următorul Papă, Bonifaciu al VIII-lea, l-a închis într-un castel, pentru a-l ține sub control și pentru a preveni orice tentativă de a deveni un lider al opoziției. Deși mulți îl considerau un sfânt, Celestine al V-lea nu a fost canonizat decât mult mai târziu, în 2019.
Într-o scrisoare pe care a lăsat-o, Papa Celestine al V-lea spunea: “Am fost ales pentru a îndeplini o datorie de voință divină, dar această slujbă nu îmi este destinată”. Chiar și în zilele noastre, “a face o celestină” este o expresie care înseamnă “a fugi din fața responsabilității” sau “a renunța la o poziție importantă”.
Papa Francisc şi moştenirea spirituală pe care a lăsat-o lumii
Duminică, 20 aprilie 2025, cu o zi înainte de a trece la cele veşnice, Papa Francisc a rostit ultimul său mesaj pascal, “Urbi et Orbi” (“Oraşului Roma şi întregii lumi”) şi binecuvântarea apostolică, din balconul Bazilicii Sfântul Petru, de la Vatican: “Dragi fraţi şi surori, Paste fericit!”.
Imaginea pe care Papa Francisc a lăsat-o lumii poate fi descrisă ca fiind aceea a unui papă al milostivirii, al umilinței și al dialogului. A fost un papă care a schimbat modul în care Biserica se raportează la societate și la nevoile oamenilor, un lider spiritual modern, care a adus laolaltă compasiunea, dreptatea socială și grija față de planetă, într-un context în care aceste teme sunt mai actuale ca niciodată.
În multe dintre învățăturile sale, Papa Francisc a subliniat nevoia de reconciliere între oameni, în ciuda diferențelor de cultură, religie sau statut social. A promovat unitatea Bisericii, dar și reconcilierea între diverse grupuri, inclusiv între catolici și protestanți sau catolici și ortodocși.
Renunțând la luxul papalității tradiționale, Papa Francisc a ales un stil de viață modest, având o relație directă și călduroasă cu oamenii, punând accent pe apropierea de cei săraci și defavorizați. De la alegerea unui papamobil simplu, până la refuzul de a purta hainele tradiționale, fastuoase, ale papei, Papa Francisc a fost un simbol al umilinței si modestiei în fața lumii. “Lumea trebuie să fie un loc al iubirii și al îngrijirii pentru ceilalți” a fost un principiu fundamental al pontificatului său.
