Numele continentelor ascund o mulţime de aspecte legate de mitologie, geografie, istorie și termeni culturali vechi. De la începuturile civilizaţiei, oamenii au dat nume locurilor în care trăiau, dar când este vorba de denumirea unui continent (o suprafaţă mare şi continuă de pământ, la care se adăugă, eventual, insulele din apropiere, cuvânt provenit din latinescul “terra continens”), lucrurile sunt mai complicate.
În general, sunt recunoscute, prin convenţie, şapte continente, acestea fiind, în ordinea descrescătoare a suprafeţei: Asia, Africa, America de Nord, America de Sud, Antarctica, Europa şi Australia (cea din urmă numită uneori Oceania sau Australasia).
În 2017, o echipă de geologi a anunţat descoperirea Zealandiei, aproape complet scufundată (aproximativ 93% din suprafața sa este sub apă, doar vârfurile – Noua Zeelandă și Noua Caledonie – ieşind la suprafață), regiune pe care mulți geologi o consideră un al optulea continent, deși nu este inclus încă oficial în lista tradițională a celor şapte continente.
Numele continentelor – Europa, “cu vedere largă”, “pământul din vest”
Numele continentelor condensează repere geografice, elemente de mitologie şi istorie ale unor vaste spaţii, care au dobândit identitate în timp. Originea numelui “Europa” este legată, în mare măsură, de mitologia greacă, în care, în mod frecvent, pământurile şi râurile erau identificate cu figuri feminine. Primele referiri la “Europa” sunt prezente în “Imnurile homerice”, în care sunt aduse laude zeităţilor greceşti şi în care adesea se face trimitere la legende despre naşterea acestora sau despre faptele care au dus la acceptarea lor în Olimp.
“Europa” era numele unei prinţese feniciene (din regiunea Levant, din estul Mării Mediterane), răpită de Zeus, care s-a metamorfozat într-un taur alb şi care a dus-o până în Insula Creta, unde şi-a dezvăluit adevărata identitate. I-a dăruit acesteia un colier făcut de zeul focului, Hefaistos, un câine, Laelaps, care nu-şi lăsa prada niciodată, o suliţă care nu rata ţinta, şi pe Uriaşul Talos, care apăra insula. Astfel, Europa a ajuns prima regină a Insulei Creta.
Numele “Europa” vine din grecescul “euro” – “larg”/ “lat” şi “ops” – “ochi”/ “vedere”/ “faţă” (“cu ochii larg deschişi”/ “cu vedere largă”). Aşadar, “Europa” ar însemna “ochi deschişi”. Altă etimologie posibilă, pentru numele continentului Europa, ar fi, în opinia lingvistului italian Giovanni Semerano, în limba akkadiană (vorbită în Mesopotamia) – “erebu” – “a cădea” (referitor la apusul soarelui) sau termenul fenician “ereb” – “apus”, pentru că, din perspectiva ţinuturilor din Orientul Mijlociu, soarele se vedea apunând spre “pământul din vest” (Europa).
Alţii susţin că originea cuvântului s-ar putea afla în numele vreunei zeităţi din mitologia proto-indo-europeană, dificil de identificat, având în vedere că acest lucru se poate deduce doar prin metoda comparării limbilor derivate din indo-europeană.
Numele continentelor – Asia, “răsărit”
Numele “Asia” vine din grecescul antic Aσία (Asía), care desemna, inițial, regiunile estice ale Anatoliei (Turcia de azi). Grecii foloseau acest nume pentru a diferenția Orientul de lumea lor. Prima consemnare a acestei denumiri se află în scrierile lui Herodot (anul 440 i.Hr.), care foloseşte termenul pentru a se referi la Anatolia (care era partea asiatică a Turciei de astăzi) sau la Imperiul Persan.
Etimologia posibilă se afla în cuvântul akkadian “asu”, care înseamnă “răsărit” sau “lumină”/ “înălţare” (a soarelui) – în contrast cu “erebu” (“apus”), de unde provine “Europa”. A fost apoi extins de greci și de romani la întreg continentul, pentru Anatolia folosindu-se denumirea “Asia Mică”.
Lingviştii au emis şi ipoteza ca numele “Asia” să vină dintr-un cuvânt aparţinând unui grup de limbi dispărute – Tyrsenianul – vorbite în centrul şi vestul Italiei şi în estul Franţei, cuvântul fiind “assis”, cu sensul “noroios”/ “mâlos”, cu referire la ţărmurile de est ale Mării Egee.
În mitologia greacă, “Asia” era fie una dintre Nereide (fiice ale nimfelor marine), fie una dintre Oceanide (fiice ale titanilor Tethys şi Oceanus).
Numele continentelor – Africa, “Țara afrilor”
Numele continentelor (aproape toate) trimit la termeni greco-latini. Numele “Africa” provine probabil din cuvântul latin “Afri”, un termen roman care desemna locuitorii din nordul Africii, în special din zona actualei Tunisii. Când romanii au învins Cartagina (oraş antic din nordul Africii, întemeiat de fenicieni, astăzi în Tunisia), în secolul al II-lea î.Hr., au numit provincia Africa.
Termenul latin “Afri” poate indica “ținutul” – “Țara afrilor” (“Africa Terra”) sau, tot din latină, “aprica” (“însorit”). O altă teorie susţine că “Africa” derivă din cuvântul fenician “afar” – “praf”/ “praf de nisip”, ceea ce s-ar potrivi cu peisajul deșertic al Africii de Nord.
Numele “Africa” ar putea avea legătură şi cu limba berberilor (indigeni din partea nordică a continentului), cu termenul “ifri” (“peşteră”) sau “effer” (“a ascunde”), triburile din această regiune găsind protecţie în numeroasele peşteri din zonă.
Johannes Leo Africanus, un diplomat andaluz, autor al cărţii “Descrierea Africii” (1526), care oferea cele mai importante informaţii de până la acea vreme despre Africa, spune că denumirea continentului vine, de fapt, din limba greacă – prefixul cu sens negativ “a-”+ “phrike” (“frig”) – “fără frig”.
Posibilă este şi o altă etimologie – termenul egiptean “afruika” (“întoarcerea spre ka” – “intoarcearea spre casă”/ “patria umanităţii”).
America (de Nord și de Sud)
Numele continentelor America (de Nord și de Sud) nu au fost subiect de dispută lingvistică, având în vedere că este un fapt acceptat că ambele își trag numele de la exploratorul florentin Amerigo Vespucci. Denumirea a fost “feminizată”, adaptată în forma latină, “America”, după modelul “Europa” sau “Asia”.
Amerigo Vespucci este cel care a susţinut că a descoperit o “Lume Nouă”, separată de Asia, chiar dacă primul care a ajuns în această parte a lumii a fost Cristofor Columb, în tentativa de a ajunge în India (Asia de Est), traversând Oceanul Atlantic, în secolul al XV-lea. Patru expediţii a efectuat Columb, ajungând în America, dar de fiecare dată a fost convins că a ajuns în Asia.
Desigur, atunci când este vorba de “descoperirea Americii”, lucrurile sunt mai complicate, având în vedere că, începând cu anul 1271, cu peste două secole înaintea lui Cristofor Columb, exploratorul veneţian Marco Polo, navigând de-a lungul coastei de est a Asiei şi care a adus primele dovezi despre Curtea Imperială a Chinei, a ajuns până la Strâmtoarea Bering (situată între extremitatea estică a Asiei şi extremitatea vestică a continentului american, aşa cum apare pe o hartă care s-a dovedit a fi autentică).
Mai devreme, în jurul anului 1000, exploratorul scandinav, Leif Ericson, se pare că a atins şi el continentul american, fiind primul european ajuns în această parte de lume, cu 492 de ani înaintea lui Cristofor Columb.
Cert este că, în pofida controverselor lagate de “descoperirea Americii”, numele continentului va rămâne legat pentru totdeauna de Amerigo Vespucci, iar cartograful german Martin Waldseemüller a fost primul care a folosit numele “America” pe o hartă din 1507, scriind: “America, după Amerigo, descoperitorul ei”.
Numele continentelor – Antarctica, “opusă stelei Arctos”
Antarctica, cel mai sudic şi mai îngheţat continent al lumii, cu aproximativ 40% mai mare decât Europa, îşi trage numele din limba greacă – “antarktikos” – care înseamnă “opus nordului” sau “opus stelei Arctos (Ursa Mare)” – adică opusul regiunii arctice.
Aristotel, în lucrarea sa, “Meteorologia” (350 i.Hr.), este primul care face referire la “regiunea antarctică”, iar mai târziu şi alţi autori latini folosesc numele grecesc latinizat pentru Polul Sud – “Polus Antarcticus”.
În antichitate, multă vreme, europenii au crezut (fără dovezi) că trebuie să existe un continent sudic, “Terra Australis”, care să echilibreze regiunile nordice ale Europei, Africii şi Asiei şi această convingere a persistat doar ca un concept, până la descoperirea Australiei.
Antarctica a fost descoperită abia în secolul al XIX-lea, primul care a ajuns pe ţărmurile continentului fiind navigatorul şi exploratorul francez Jules Dumont d’Urville. De menţionat că, la cea dintâi expediție antarctică, realizată în scopuri științifice, cu nava “Belgica”, a participat şi savantul român Emil Racoviţă, primul biolog din lume care a explorat viaţa antarctică (şi descoperitorul balenei cu cioc).
Australia, Terra Australis Incognita
Numele continentelor concentrează nu numai felul în care anticii au gândit despre cum sunt delimitate diverse regiuni ale globului, ci au, uneori, şi o dimensiune “poetică”, inspirată de lucrurile necunoscute, dar bănuite, aşa cum este cazul şi pentru legendara “Terra Australis Incognita” (“Țara necunoscută din Sud”) – o presupusă masă continentală, ce ar fi trebuit să echilibreze continentele nordice.
Tot latinii sunt la originea denumirii acestui continent – lat. “australis” (sudic). Numele continentului a fost popularizat treptat, începând cu ofiţerul Marinei Regale a Marii Britanii, Matthew Flinders, primul care a navigat înconjurând complet acest continent sudic, în 1814 (tot el fiind cel care a dat şi numele “Tasmania” unui stat insular din Australia, nume pe care l-a considerat ca fiind “mai plăcut urechilor”). Numele “Australia” a devenit oficial în 1824, prin aprobarea acestuia de către Biroul Colonial al Marii Britanii.
Zealandia – al optulea continent?
Zealandia (cunoscută și ca “Te Riu-a-Maui”/ “Insula Soarelui”, în limba maori, sau “Tasmantis” sau “Continentul Neozeelandez”) este un continent aproape complet scufundat (doar vârfurile “Noua Zeelandă” și “Noua Caledonie” fiind la suprafaţă), situat în partea sud-vestică a Oceanului Pacific, desprins de Australia în urmă cu 70 – 80 milioane de ani şi separat de Antarctica între 90 şi 130 de milioane de ani în urmă.
În 2017, o echipă de oameni de știință din Noua Zeelandă și Australia a publicat dovezi convingătoare în favoarea recunoașterii Zealandiei, parte din supercontinentul Gondwana, care includea și Antarctica, Australia, Africa, și America de Sud, ca un continent complet și separat. Datorită Zealandiei, unii cercetători propun revizuirea modului în care definim continentele în secolul al XXI-lea.
Numele continentelor – întâmplare sau intenţie în faptul că majoritatea încep cu litera “A”?
La prima vedere, faptul că numele celor mai multe continente (cu excepţia Europei) încep cu litera “A” pare o coincidenţă, neexistând vreo intenţie istorică sau lingvistică declarată în acest sens.
Cu toate acestea, ar putea exista câteva posibile explicaţii. Multe dintre denumiri provin din limbile greacă şi latină, care foloseau frecvent prefixe precum “a-” (care poate însemna “fără”, “opus” sau pur și simplu să fie parte a unui toponim) și termeni care încep cu “A”.
După ce au fost denumite, în antichitate, Asia, Africa și Europa, exploratorii și cartografii europeni din epoca marilor descoperiri geografice au păstrat o oarecare continuitate în stilul de denumire (de exemplu, “America”, numită astfel în onoarea lui Amerigo Vespucci, a păstrat forma feminină terminată în -a, ca la celelalte continente).
Nu este exclus ca acest tipar să fie și o coincidență acceptată și perpetuată ulterior – odată ce există mai multe nume de continente începând cu “A”, pare natural ca și altele noi să urmeze același model, ceea ce poate explica și de ce “Australia”, un continent descoperit mai târziu, a primit un nume cu “A”, păstrându-se astfel o anume coerență fonetică sau fiind, pur si simplu, un efect de etimologie și tradiție culturală occidentală.
În limbi precum chineza sau japoneza, unde nu există alfabet fonetic, ca în limbile europene, se pierde această aliniere, dar denumirile rămân clar structurate, incluzând cuvântul “continent” – de exemplu, “Asia” (Yazhou) – Continentul Asiei, “America” (Meizhou) – Continentul frumos, “Antarctica” (Nanjízhou) – Continentul Polului Sud etc.
