(În continuarea primei părţi)

Ajunşi în satul Sânpetru, am urmat indicatoarele pe care scria „Biserica Sfântul Gheorghe”. Dacă s-ar fi dat timpul în urmă cu şaptezeci de milioane de ani şi tot decorul s-ar fi schimbat, de la geamul maşinii nu aş fi văzut vaci, cai, pisici etc., ci dinozauri. Pe atunci, zona Ţării Haţegului era o insulă într-un ocean, populată cu dinozauripitici, bieţii de ei suferind de nanism insular. Fosile ale acestora au fost descoperite şi pe teritoriul acestui sat, un panou aflat lângă biserică arătând direcţia către acel loc („Dealul cu dinozauri”).

1-1

1-2

Pe biserica ortodoxă Sfântul Gheorghe am găsit-o într-un cimitir, înconjurată de morminte. Aspectul construcţiei nu trăda destinaţia acesteia, de la distanţă doar nişte ochi ageri ar fi putut să-i vadă cele două cruci mici de pe acoperiş. Am apăsat pe clanţa porţii prin care se intră în grădina unde se doarme somnul veşnic, dar nu se deschidea, crezând că este închisă cu cheia. Deja mă uitam pe unde aş fi putut să sar gardul, pentru că nu aş fi plecat de acolo fără să mă apropii de ea. Ştefan a reuşit, nu cu formula „Sesam, deschide-te!”, ci cu mai multă forţă. Am intrat.

3

Acest lăcaş de cult, ce datează din secolul al XIV-lea, este alcătuit dintr-o navă şi un altar. Nu are turn-clopotniţă, precum suratele ei, iar faptul că are puţine detalii decorative la exterior este compensat de o posesiune preţioasă ca „o stea în frunte”, „fruntea” fiind faţada vestică, iar „steaua” având forma unui altar din marmură ce provine de la ruinele unui templu antic din apropiere. Cunoscătorii limbii latine au desluşit inscripţia acestuia, aflându-se, astfel, că respectivul altar, închinat zeului roman al pădurilor – Silvanus, a fost realizat la comanda unui funcţionar de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, răsplătind astfel înaintarea sa în grad. Această ctitorie cnezială deţine şi alte piese romane, strecurate printre pietrele din care a fost clădită. Tot zidul de vest este cel care are şi un portal ce păstrează rămăşiţe ale unei picturi medievale. La început, existau două intrări: cea a bărbaţilor, situată pe faţada de sud, nefuncţională acum, fiind blocată, şi cea de pe zidul apusean, a femeilor. În prezent, cea din urmă este singura care asigură accesul în interior. Din păcate, noi am găsit-o ferecată. Şi nu se zărea vreun indiciu care să ne spună unde putem să găsim cheia, astfel încât să-i vedem şi interiorul. I-am mai dat un ocol şi am plecat.

4

7

8

9

10

11

12

Întorşi pe drum DJ686, care parcă era doar al nostru, neîntâlnind şi alte maşini, am continuat spre satul Suseni. Mergeam spre munţi, alături de dealuri împădurite şi lanuri de grâu. Nişte dărăpănături ne-au făcut să poposim pentru puţin timp în localitatea Râu de Mori. Deşi mi se pare trist ca o construcţie care odinioară a fost trainică şi în care s-au consumat multe momente frumoase, dar şi triste, să fie lăsată în paragină, eu am o atracţie faţă de ruine, oferindu-mi posibilitatea să-mi imaginez cum arăta locul respectiv în zilele lui bune. Ne aflam la ceea ce a fost Curtea nobiliară a Cândeştilor (secolul al XIV-lea), un ansamblu de construcţii care înainte cuprindea clădirea rezidenţială, capela de curte, grajd, moară şi biserică, din toate acestea rămânând doar câteva rămăşiţe de ziduri, şi acestea şubrede, fără uşi, ferestre sau acoperiş, năpădite de buruieni. Oare merită să renunţi la religia în care te-ai născut şi să te asimilezi cu populaţia maghiară (sau oricare alta), doar pentru a-ţi păstra averea? Să-ţi vinzi sufletul, ca să rămâi cu ceva ce nu iei cu tine când te duci pe lumea cealaltă, într-un final alegându-se praful de ceea ce a făcut obiectul trocului? Aşa au procedat Cândeştii, acea familie de cneji, deveniţi ulterior Kendeffy, de numele cărora se leagă şi biserica din Sântămăria Orlea, Castelul Kendeffy din aceeaşi localitate, dar şi biserica şi cetatea Colţ.

15

16

17

18

19

20

21

22

23

24

În imediata apropiere, spre sud-est, în incinta unui cimitir, am întâlnit biserica parohială reformată din Râu de Mori, cu multe decenii de existenţă. Îmi pare rău că am ratat o interesantă piatră de mormânt, realizată dintr-o placă de marmură romană. Dar aşa îmi trebuie dacă nu am răbdare să citesc informaţiile de pe panourile de lângă obiectivele turistice. De aici, parcurgând o distanţă de trei kilometri, am ajuns în satul Suseni. Era ora 19:30 când, din maşină, am zărit Cetatea Colţ, cocoţată pe o culme a Munţilor Retezat. Ruşinată parcă de faptul că dintr-o fortăreaţă falnică, odinioară cea mai puternică cetate cnezală din Transilvania, a ajuns o ruină, stătea pitită după copaci, scoţând doar puţin capul, ca să vadă ce se mai întâmplă în vale. Nici nu am oprit bine, parcând în faţa unei case, la marginea drumului care se continuă cu poteca ce urcă la cetate, că am fost asaltaţi de doi puradei. Cel mai dezgheţat, tot insista să mergem cu ei, pentru că ştiau o scurtătură, în cinsprezece minute, în loc de treizeci, urmând să ajungem sus. Chiar dacă stăteam prost cu timpul, i-am zis că ne descurcăm singuri. Deşi nemarcată, poteca era destul de evidentă, dar cam mocirloasă şi alunecoasă, din cauza ploilor din zilele trecute. Ca să putem să vizităm şi Biserica Colţ pe lumină, am alergat pe toată lungimea traseului, astfel că, după un sfert de oră, gâfâind, am ajuns lângă cetate. Ha, i-am fi luat-o înainte puradelului, cu tot cu scurtătura lui şi, hmm, cred că m-aş descurca la un semimaraton montan.

25

26

27

28

În faţă, îmi apăruseră zidurile din piatră ale Cetăţii Colţ. În dreapta, aveam câteva panouri cu informaţii legate de acest loc. Jos, nu mi-a sărit niciunul în ochi, aşa că m-a amuzat şi mi s-a părut stupid ca abia aici, sus, turiştii află cât durează traseul şi sunt sfătuiţi cu privire la echipamentul necesar pentru o astfel de drumeţie. În stânga (spre sud), m-a atras un tablou frumos, cu valea pârâului Râuşor şi, în fundal, vârfurile „încărunţite” ale Retezatului. Chiar şi de la distanţă, apa se vedea învolburată, trecând agitată şi înspumată pe lângă drumul DJ686, pe la poalele a două culmi împădurite.

31-1

29

30

Dar să-i acord atenţia cuvenită Cetăţii Colţ, că doar pentru ea am urcat până acolo. Pe o stâncă ca un pinten cu vârful tocit, un înstărit cneaz din Râu de Mori, din familia Cândea, a ridicat în secolul al XIV-lea un donjon. Ulterior, acesta, dar şi urmaşii săi, care între timp au devenit Kendeffy, au mai adăugat curtine, încăperi cu funcţie rezidenţială şi două turnuri cu metereze, lucrările întinzându-se până în veacul al XVI-lea. Datorită trăiniciei sale, cetatea a făcut faţă invaziei turco-tătare din secolul al XVII-lea. Apoi, odată cu mutarea familiei la castelul din satul Sântămăria Orlea, cetatea a fost părăsită, în timp ajungând o ruină.

Citește și:  Biserica Sfantul Mihail din Cluj-Napoca - biserica cu cel mai mare turn din Romania

31-2

Nicio construcţie nu poate să trăiască fără un om lângă ea, fiind dependentă de acesta. Noi credem că este fără suflet, dar nu-i aşa, altfel nu se explică de ce, atunci când se produce separarea, clădirea se degradează de la o zi la alta. Apar găuri în tavan, se fisurează zidurile, cade tencuiala etc. Are inima zdrobită şi nu mai vrea să trăiască. Orice, dar să nu fie lăsată singură. Cu atât mai mult o cetate, care şi-a riscat integritatea pentru a-şi apăra proprietarul de atacurile inamicilor, iar el, drept mulţumire, o lasă a nimănui. Este abandonată şi nu o mai interesează nimic, nici măcar că Jules Verne, prin romanul „Castelul din Carpaţi”, a făcut-o celebră. Biata de ea, i-am simţit suferinţa şi i-am mângâiat zidurile, ca alinare. Până când îi va cădea şi ultima piatră, căci nu cred că cineva se va ocupa de conservarea ei, Cetatea Colţ îşi duce zilele şi nopţile numărând stelele de pe cer, conversând cu Luna, ascultând cântecul vântului, lăsându-se gâdilată de fulgii de nea sau de stropii de ploaie şi ţinându-i în cârcă pe câţiva dintre mezinii pădurii, fie ei copăcei sau floricele. Îi place să admire priveliştea din jurul ei, formată din Munţii Retezat, valea Râuşorului, lacul de acumulare Ostrov, o mare parte din Ţara Haţegului, printre care satul Râu de Mori şi biserica Colţ, pe care o ştie de când era o piatră pusă la temelie, văzând-o crescând. Aaaa şi, din când în când, îi sperie pe turişti. Nu am scăpat nici eu – trecând pe sub un arc de piatră, am aruncat privirea în sus şi, văzând cum pietrele stau să cadă la semnalul gravitaţiei, m-am îndepărtat imediat.

32

33

34

35

36

37

38

39

40

Nu se ştiu prea multe date despre Cetatea Colţ, în special despre cum arăta acum câteva sute de ani şi care erau condiţiile de locuit. Mă plimbam pe acolo şi încercam să-mi închipui. Mă întrebam cum se deplasau oamenii prin interiorul ei, pentru că acum nu este tocmai uşor. Terenul pe care a fost ridicată are mai multe praguri pe care trebuie sa le urci sau să le cobori, ca să ajungi dintr-o parte în alta a cetăţii, în unele locuri poteca fiind foarte abruptă, de trebuie să te sprijini de ziduri sau să te ţii de vegetaţia din jur ca să nu aluneci. În grosimea unui perete, am remarcat o gaură perfect rotundă şi cu un diametru mic, glumind că era aparatul de aer condiţionat, 100% prietenos cu mediul. Ehe, multe îţi poţi imagina legat de acest loc. Parcă le şi vedeam pe soţiile cnejilor din Râu de Mori cum urcau până acolo, în încălţări care sigur nu aveau talpă aderentă şi purtând rochii până la pământ. Cum panta nu este deloc domoală, alunecau, se umpleau de ţărână, se zgâriau în crengile copacilor şi în ghimpii zmeurului. Bine, poate că erau transportate de cai, dar în închipuirea mea am vrut să le chinui puţin.

Tot în pas alergător, pe la ora 20:20, am început coborârea spre maşină. Încet, dar sigur, începea să se însereze. Ne-am îndreptat spre biserica ortodoxă Colţ, aflată la mică distanţă, lângă albia pârâului Râuşor şi şosea. De când a fost ridicată de cei din familia Cândea, prin secolul al XIV-lea, pe un deal, zi de zi îşi aţinteşte privirea la Cetatea Colţ, de care se află vizavi. Se uită cu îngrijorare la fortăreaţa de sus, nevrând să scape nicio secundă din restul vieţii celei care i-a fost alături la bine şi la rău. Au suferit împreună atunci când au fost părăsite şi s-au încurajat una pe cealaltă că totul va fi bine. Zidurile nu i se mai păstrau în întregime, dar lăcaşul de cult a avut noroc, fiind readus la viaţă în anul 1995 când s-a reluat viaţa monahală, încă de la începuturile sale făcând parte dintr-o mănăstire. Este compusă din naos şi altar. Deasupra altarului, se înalţă turnul-clopotniţă, această caracteristică făcând-o diferită de celelalte biserici de piatră pe care le-am vizitat în Ţara Haţegului. La început, turnul era polivalent: pe lângă funcţia de clopotniţă, acesta avea şi rol de apărare a pantei dinspre răsărit, totodată fiind şi chilie pentru călugări. O notă aparte o conferă şi coşul de fum de pe acoperişul piramidal al turnului, dar şi cele două contraforturi.

41

42

43

Mă aşteptam ca uşa bisericii să fie încuiată. Totuşi, am apăsat pe clanţă, fiind surprinsă să văd că se deschide. Înăuntru era întuneric. Am văzut întrerupătorul şi mi-a trecut prin gând să aprind lumina, cât să pot să arunc o privire înăuntru, iar apoi să fug, ca nu cumva să fiu luată la rost de vieţuitorii mănăstirii (nu că s-ar fi zărit vreunul pe acolo). Dar m-am abţinut. Şi bine am făcut, evitând astfel să mă enervez, ulterior aflând că pictură naivă care iniţial îmbrăca pereţii interiori, realizată în secolul al XV-lea, a fost acoperită cu tencuială, locul ei fiind luat de o pictură nouă, ridicol de naivă.

Mai erau multe de vizitat în Ţara Haţegului – o ţară mică într-o ţară mare: Biserica Densuş; Biserica medievală din Ostrov; Biserica Pârveştilor; Cheile Crivadiei; Turnul de la Crivadia; o cavernă în denumirea căreia se află şi numele meu, necomentând despre cel de-al doilea cuvânt – Peştera Gaura Oanei; Peştera Izvoreni; Peştera Şura Mare; Cetatea şi Cheile Băniţei; Peştera Bolii; Cetatea Mălăieşti; Cascada Lolaia; Cetatea Devei; Castelul Corvinilor; Sarmizegetusa Regia; sistemul de fortificaţii al Porţilor de Fier ale Transilvaniei (vama Zeicani); donjonul de la Răchitova; Masivul Retezat, cu ale sale lacuri glaciare, etc. Dar ora târzie ne-a spus „Gata!”. Cândva va veni şi rândul lor.

Am ieşit în drumul DN68, luând direcţia Oţelu Roşu. Ne-am abătut puţin de la traseu, spre staţiunea montană Poiana Mărului, aflând că acolo, la coada lacului de acumulare cu acelaşi nume, la ora 21:30, urmau să fie lansate lampioane, în cadrul unui eveniment. Nu am ajuns la timp, aşa că le-am văzut din maşină, ca nişte licurici ce se îndreptau spre cer. În schimb, am stat la poveşti în jurul unui foc de tabără, ascultând în acelaşi timp orăcăitul broaştelor şi simţind din plin liniştea lăuntrică pe care mi-o dau munţii, în apropierea cărora mă aflam (Munţii Ţarcu şi Muntele Mic). Târziu în noapte, am ajuns la Oţelu Roşu, urmând un somn bine meritat.

(Urmează ultima parte a călătoriei.)

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.