Pe 01 Aprilie 2014, am citit un articol în care se spunea că cea mai spectaculoasă cale ferată din România, linia Oraviţa-Anina, riscă să fie închisă. După dată, ar fi putut să fie o păcăleală, dar, din păcate, avea cel puţin o urmă de adevăr. Cum călătoria cu trenul pe acest tronson se afla de mult timp pe luuuunga listă cu planuri de viitor, reportată de la un an la altul, m-am impacientat, gândindu-mă că ar fi cazul să mă grăbesc să fac această plimbare. Imediat i-am scris Cristinei, verişoara mea din Oţelu Roşu, întrebând-o dacă ei au ajuns pe acolo, referindu-mă şi la soţul şi cei doi copii ai ei. „Nu, dar am vrea”, a fost răspunsul ei. Cum încă nu m-am obişnuit cu excursiile solitare, a rămas stabilit să mă anunţe când se decid să meargă într-acolo, ca să mă alătur şi eu lor. Astfel, miercuri, 30 Aprilie 2014, primesc mesajul „mergem sâmbăta asta cu trenul, te bagi?”. I-am răspuns pozitiv, imediat tăind de pe listă planul aflat la poziţia 226, „cu trenul de la Oraviţa la Anina”, pe chipu-mi instalându-se un mare zâmbet, colţurile gurii ajungând până la urechi. Aflând, Ştefan a zis că vrea şi el să vină. Ba mai mult, a propus să ne întâlnim vineri, în Sibiu, iar în drum spre Oţelu Roşu, unde urma să fim găzduiţi, să vizităm şi bisericile de piatră din Ţara Haţegului, printre cele mai vechi lăcaşuri de cult din România, datând din secolele XIII-XIV. Buuun, le-am tăiat şi pe ele de pe listă.

Iniţial, s-a stabilit să luăm trenul de dimineaţă, ulterior aflând că în acea perioadă a anului, în weekend, există o singură cursă pe sens, cea cu plecare din Oraviţa fiind la ora 14:42, doar în timpul săptămânii existând două curse pe sens. Nu are rost să spun că mi s-a părut o aberaţie, dar CFR ştie mai bine ce strategie să abordeze, conform intereselor instituţiei. Cert este că această oră târzie a făcut ca Ştefan să nu mai poată să efectueze călătoria cu trenul, având alte planuri pentru a doua parte a acelei zile.

Ziua I (02 Mai 2014): Bisericile de piatră din Ţara Haţegului

Vineri, la ora 12:30, coboram din autocar la Sibiu şi mă urcam în maşina lui Ştefan. I-am luat cu noi şi pe doi tineri care stăteau la ocazie. Ne-au însoţit până aproape de Orăştie, urmând să participe la o tabără organizată în acea zonă. Până să părăsim autostrada A1, pe partea dreaptă, mi-a atras atenţia un deal cu o formă ciudată, asemuindu-l cu un cap de balenă albă. Alţii au fost sau sunt de părere că seamănă cu o căciulă, botezându-l „Cuşma Dacilor”. Dar numele adăvărat al acestei prelungiri sudice a Munţilor Metaliferi (Munţii Apuseni) este Măgura Uroiului (329 m alt.). În termeni geologici, poartă denumirea de neck, ceea ce înseamnă că, acum foarte mulţi ani, încât te plictiseşti să-i numeri, magma, în drumul său spre suprafaţă, s-a solidificat, umplând coşul unui vulcan. Având origini vulcanice, corpul său este format din andezit, o rocă folosită pentru construcţii. Şi evident că omul, de-a lungul timpului, încă din epoca preistorică, atât individual, cât şi organizat, prin deschiderea de cariere, s-a servit după bunul plac. De aceea, aspectul actual al acestei forme de relief se datorează acestor exploatări. Este un fel de Cenuşăreasa care s-a transformat în prinţesă, până în anul 2010 fiind groapă de gunoi, în prezent având statut de rezervaţie naturală. Îmi doresc să urc acest deal, într-o primăvară, când se formează foehn-ul, iar cosiţele mele bălaie, ude datorită nu ştiu cărei conjuncturi, să se usuce în bătaia vânturilor calde.

1

Schimbând direcţia de mers spre S-V, am continuat pe drumul DN66, prima oprire făcând-o în satul Strei, situat la sud de oraşul Călan. Strei se numeşte şi râul care curge prin apropiere, precum şi o rasă de porci românească, cu şoriciul negru, dar şi bătrâna biserică ortodoxă din vechiul cimitir al localităţii, pe noi interesându-ne cea din urmă. Era ora 16:50 când am văzut-o din şosea, pe partea dreaptă, la marginea satului, ridicată pe un dâmb. Urmărind indicatoarele cu „Biserica Adormirea Maicii Domnului”, am ajuns în faţa unui gard de lemn, dincolo de care se întindea o alee lată, străjuită de două gospodării, la capătul căreia se afla grădina cu cruci. Acolo, am găsit lăcaşul de cult, de mici dimensiuni, aşa cum îi şade bine unui astfel de aşezământ, dându-ţi impresia de ospitalitate şi în care rugăciunile nu au cum să se piardă. Se afla într-un loc cu vegetaţie abundentă: iarbă verde, cosită în locurile esenţiale, flori de câmp, fragi înfloriţi, arbuşti de liliac şi falnici reprezentanţi ai coniferelor. Concertul dat de vietăţile care locuiau acolo te făcea să uiţi că te afli într-un cimitir, atmosfera fiind deloc solemnă: ţârâitul lăcustelor, orăcăitul broaştelor, dar şi zumzăitul albinelor, acest sunet auzindu-l lângă un brad, bănuind că şi-au făcut stup acolo.

2

4

5

6

7

8

Biserica era închisă, dar pe uşa de pe faţada sudică era lipită o hârtie pe care fuseseră trecute două numere de telefon. Am sunat şi ni s-a zis că va veni cineva să ne deschidă. În cele douăzeci de minute de aşteptare, am studiat exteriorul construcţiei în etate, datând tocmai de la sfârşitul secolului al XIII-lea. Se pare că cifra treisprezece i-a purtat noroc, supravieţuind atâta amar de vreme şi primind rangul de monument istoric. Această ctitorie cnezială a fost realizată din piatră, pe locul unei aşezări romane de tip „villa rustica”, urme ale acesteia putând fi încă vizibile. Ba mai mult, în zidurile lăcaşului religios se află şi materiale de construcţie romane. Mi-a părut că are o alură gotică, aflând că deţine şi ceva din stilul romanic, dar şi elemente populare locale. Este formată din turnul-clopotniţă, absida destinată altarului şi nava (naosul) dintre ele, toate cele trei componente având înălţimi diferite. Nava şi absida sunt tencuite, putând fi vizibile şi câteva rămăşiţe de picturi, din păcate neidentificabile, fiind aproape şterse.

9

11

12

14

Cel mai mult mi-a plăcut turnul-clopotniţă, realizat din piatră brută, pentru colţuri folosindu-se piatră de talie, cu muchiile drepte. Partea sa superioară are un brâu realizat din cărămidă romană, în formă de zig-zag – motiv care nu va lipsi de pe cămaşa populară pe care o voi lucra cândva. Vârful acestuia m-a intrigat, arătând ca şi când ceva lipseşte sau este în plus, creându-i un aspect deformat. Deasupra uşii aflată pe partea de vest a turnului, care odinioară asigura accesul în biserică, ulterior acest rol fiind preluat de uşa de pe zidul sudic al navei, se află singurul fragment descifrabil al picturii exterioare, reprezentându-l pe Hristos Milostivul. La baza laturii sudice a turnului, am observat o stelă funerară romană. Mai întâi, au văzut-o ochii mei, la scurt timp vestea a ajuns la creier, acesta dictându-i gurii să-mi manifeste bucuria descoperirii.

15

17

19

20

În timp ce dădeam pentru a nu ştiu câta oară ocol bătrânei construcţii, măsurând-o de sus până jos, a venit persoana cu cheia. Era o tânără mămică, însoţită de copilul ei care trebuie să fi avut în jur de doi ani. Ea, tatăl sau mama ei sunt cei care deschid biserica celor care doresc să-i vadă şi partea dinăuntru. A învârtit cheia în broască, împingând apoi în lături uşa, poftindu-ne să intrăm. Am păşit pragul cu puţină emoţie, fiind nerăbdătoare să văd ce se află acolo. Am simţit miros de vechi, nicidecum de tămâie sau mir, spunându-mi-se că aici se mai slujeşte doar de hramul “Adormirea Maicii Domnului”. Pentru că interiorul era semiobscur, a deschis şi uşa turnului-clopotniţă, lăsând să intre mai multă lumină. Astfel, am putut să văd că pereţii naosului şi ai altarului poartă comori sub forma unor picturi realizate într-un stil aparte, majoritatea datând de la mijlocul secolului al XIV-lea. Nu se află într-o stare tocmai bună, continuând să se degradeze cu fiecare strop de ploaie care se strecoară prin găurile din acoperiş, fără ca cineva să ia măsuri. Femeia ne-a citit despre scenele care alcătuiesc ansamblul mural, înţelegând însemnătatea lor. Altarul nefiind despărţit de naos prin catapeteasmă, fără să-mi dau seama, am intrat în acea parte a bisericii în care preotul oficiază Liturghia. Asta este, încă un păcat trecut în catastif. Altarul are o boltă de ogive, unul dintre arcele de cerc dispuse diagonal fiind crăpat, existând riscul ca părţi din el să se desprindă. Femeia ne-a spus că tatăl ei, după ce i-a pomenit de multe ori primarului despre această situaţie, acesta din urmă spunând că nu are ce face, deoarece lipsesc banii, a băgat hârtie între crăpături, ca să umple golurile, reducând, astfel, riscul prăbuşirii. Oare această biserică, una dintre cele mai vechi de la noi din ţară, nu ar merita mai mult de atât?

Citește și:  Cele mai dramatice şi mortale erupţii vulcanice din lume

21

22

23

24

25

26

Am plecat de la biserica din Strei cu un uşor gust amar, pricinuit de nepăsarea faţă de un monument istoric. Revenind în drumul DN66, mi-a apărut în faţă imaginea Retezatului, vârfurile sale fiind pudrate cu omăt. Ca de fiecare dată, muntele a reuşit să-mi redea buna dispoziţie. Am mers spre sud, trecând pe lângă pădurea Silvuţ care adăposteşte o rezervaţie de zimbri, apoi spre S-V, străbătând o parte din oraşul Haţeg şi din nou spre sud, către localitatea Sântămăria Orlea.

27

Când am zărit biserica de piatră din Sântămăria Orlea, ne aflam înainte de capătul dinspre Haţeg al podului construit peste râul Mare (mare doar cu numele, altfel, era un firicel de apă care trecea prin canalul aflat între două lacuri de acumulare: Sântămăria Orlea în dreapta şi Covragiu în stânga). Lăcaşul de cult se înălţa semeţ, la adăpostul dealului Orlea (490 m alt.), peste drum de vecinul său cu rang nobil, Castelul Kendeffy. Acesta din urmă nu s-a mulţumit să stea la umbra unui deal, aşa că avea ca fundal muntele Retezat. Dacă am fi luat-o în stânga, pe DJ686, spre satul Subcetate, am fi putut să vizităm ruinele Cetăţii Regale a Haţegului, cocoţate pe dealul Orlea, de unde se controla circulaţia pe Valea Streiului. Cum nu se aflau în planul nostru, am mers înainte, spre biserică.

28

29

31

Printr-o poartă de lemn, prinsă într-un zid de cărămidă, am intrat în curtea bisericii Sântămăria Orlea. Ca şi ruda din satul Strei, şi aceasta este compusă dintr-un turn-clopotniţă, o navă şi un altar, toate trei de înălţimi diferite, dar la o scară mai mare decât rubedenia ei. Realizată la sfârşitul secolului al XIII-lea, din piatră şi cărămidă, are o arhitectură simplă, specifică stilului cistercian (epoca romanică târzie). Doar turnul-clopotniţă este mai dichisit, purtând anumite „accesorii”, precum fereastra ca o carte de joc cu trei trefle, brâul din cărămidă, în formă de zig-zag, mai greu de remarcat datorită cornişei de deasupra, cele patru frontoane triunghiulare, portalul cu colonete şi arhivolte semicirculare, dar şi un … copăcel. Iniţial, a fost biserică romano-catolică, ulterior devenind ortodoxă, pentru ca, mai apoi, începând din secolul al XVI-lea, să fie transformată în biserică reformată.

32

33

34

35

36

37

Am intrat, găsind uşa deschisă. Altfel, trebuia să mergem la casa cu numărul 173, ca să cerem cheia. Înăuntru, mai erau şi alte persoane, printre care şi un domn care prezenta povestea bisericii, fiind probabil administratorul ei. Interiorul mi s-a părut special, deoarece pereţii lăcaşului de cult poartă o frumoasă mantie cu imprimeuri religioase în nuanţe roşiatice. La început, a fost pictată doar cu câteva cruci de consacrare. În anul 1311, pe când aparţinea ortodocşilor, i s-a adăugat un al doilea strat de pictură, pe zidurile naosului, de factură bizantină, vizibil şi astăzi. Alte scene au fost realizate în secolul al XV-lea, în altar. În veacul al XVII-lea, calvinii au acoperit pictura cu var, abia în secolul al XIX-lea fiind scoasă din nou la iveală, bucurându-mi mie privirea. Din păcate, cum la noi nu se ţine cont de valoare, imaginile cu Iisus, Fecioara Maria şi alţi sfinţi s-au degradat tot aşteptând să fie restaurate. Unele chipuri au rămas fără ochi, presupunându-se că au fost scrijeliţi de către tătari sau că i-au scos vrăjitoarele pentru a-i folosi la vrăji de legare sau dezlegare de dragoste. O altă legendă (sau nu) spune că celebrul „albastru de Voroneţ” aici ar fi fost folosit prima oară…în cazul acesta ar trebui să se numească „albastru de Sântămăria Orlea”.

38

41

Din naos, cu ajutorul unei scări, m-am suit în tribuna de pe latura de vest. De aici, asistau la slujbe membrii familiei de nobili Cândea din Râu de Mori (deveniţi Kendeffy în urma Reformei Maghiare), cei care au preluat biserica în anul 1447, blazonul acestora aflându-se în Altar, împopoţonat cu o panglică în culorile Ungariei. De altfel, acest lăcaş de cult este cunoscut sub numele de „biserica cnezilor Cândea”. Din tribună, urcând o altă scară, am ajuns în turnul-clopotniţă, de la înălţimea căruia am revăzut Castelul Kendeffy şi munţii Retezat.

42

43

44

45

De la biserica din Sântămăria Orlea, am mai mers câţiva metri pe DN66, direcţia Petroşani, după care am virat dreapta pe DJ686, spre Râu de Mori. Imediat am ajuns în dreptul Castelului Kendeffy, ridicat în anul 1782. Chiar dacă s-ar fi putut vizita şi am fi avut timp, tot nu mi-aş fi dorit să-l studiez mai de aproape. Poate pentru că este multicolor, poate pentru că nu arată tocmai a castel sau poate pentru că se numeşte Kendeffy şi nu Cândea, proprietarii de odinioară renunţând la numele românesc doar de dragul de a-şi păstra privilegiile nobiliare. L-am privit puţin de pe marginea drumului, după care am pornit spre următoarea noastră destinaţie – Biserica Sfântul Gheorghe din satul Sânpetru, situată la o distanţă de 7 km faţă de Sântămăria Orlea. Am avut însoţitori pe cinste, în dreapta, în depărtare, Munţii Poiana Ruscă, iar în faţă, Munţii Retezat.

CIMG0903

CIMG0906

(Pentru continuarea călătoriei urmăriţi şi părţile a II-a şi a III-a.)

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.