Fiorul dat de „Capriciile” lui Francisco de Goya atestă suprema victorie a creației artistice, care a ieșit dintr-o condiționare pasageră și s-a integrat într-un fond universal permanent. Făcând procesul viciilor în numele virtuții, Goya ne coboară într-o lume infernală, fără compasiune, speranță sau Dumnezeu.

Suita „Capriciilor” a apărut în anul 1799, când Goya împlinea 53 de ani. În același an este numit și prim-pictor al curții regale. Această funcție nu spune mare lucru despre talentul sau creația lui Goya, umil poleitor de rame din cătunul aragonez Fuendetodos, pentru că împărțea cinstea de pictor al regelui cu Mariano Salvador Maella, azi mai puțin cunoscut.

În creația lui artistică, suita „Capriciilor” constituie un eveniment esențial, rodul unei activități de șase ani. A început să lucreze la ele în 1793, la un an după grava boală care l-a marcat pe viață. După acest eveniment crucial, Goya își dezvoltă particularitățile de stil și viziune, caracteristici esențiale ce îl proclamă ca geniu.

Ce a creat Goya până la „Capricii”?

Francisco de Goya
Francisco de Goya

Chemat în 1774 de pictorul Raphael Mengs, unul dintre teoreticienii neoclasicismului, să lucreze la manufactura regală de tapiserie, Goya execută în anul 1791 o serie de cartoane de tapiserie.

Cartoanele sale punctează un moment în care Spania își îndreaptă atenția spre propria ei realitate. Aristocrații se amuză cultivând stilul de viață popular, participând deghizați la serbările oamenilor de rând. Moda plebeismului cuprinsese întreaga Spanie, spre dezamăgirea curentului cult.

Ilustrând acest spirit, Goya este reprezentantul virtuos al unui rococo de tip spaniol, autorul unor compoziții inspirate din viața populară și cotidiană, ilustrând latura mondenă și frivolă a secolului al XVIII-lea.

Ca om, Goya nu este deosebit. Având o origine umilă, își croiește cu perseverență drumul, fiind foarte sensibil la onorurile sociale. În 1780 e ales membru al Academiei regale de artă San Fernando. În 1785, ajunge vice-director al aceleiași Academii, în 1786 fiind numit pictor al regelui Carol al IV-lea. Ultimele sale cartoane de tapiserie datează din 1791: „El Pelele” („Paiața”) și „Gallina ciega” („De-a baba oarba”).

În afară de cartoane și portrete, Goya a executat și câteva picturi murale. Nimic excepțional sau care să îi asigure un loc în posteritate. Și totuși, prin unele „îndrăzneli” artistice, poate fi ghicit artistul care va deveni mai târziu. În „Vânzătorul de oale”, de pildă, frapează fizionomia expresivă a bătrânei, ce iese din tiparul neoclasic trasat de Mengs, partizan al generalului în artă și adversar al expresivului. Totodată și cartonul „Paiața” îl anunță pe viitorul Goya. Patru fete tăbăcesc o paiață dezarticulată, grotescă, simbolizând bărbatul, ca jucărie a femeii. Joaca lor are ceva sadic și duce cu gândul la cruzimea unor motive înrudite din „Capricii”. De fapt, „Paiața” este deja un capriciu, unul în stil rococo.

Citește și:  Irigarea terenurilor agricole - intre avantaje si riscuri

În anul 1793, Goya surzește. Este o lovitură grea pentru el, un om fără o viață intelectuală în care să se refugieze. Complexele determinate de boala lui, izolarea parțială față de lume și frustrările generate, îi ascut sau deschid alte posibilități de percepție și Goya se schimbă radical, ca artist.

În același an, el execută unsprezece picturi pentru Academia San Fernando, în care dă frâu liber capriciului și invenției, ilustrându-și suferința și gândurile mortuare. Aceste tablouri din 1793 sunt departe de feeria serbărilor galante; de fapt, par niște serbări infernale. Acum apar măștile de o mare violență expresivă, măști care încep să devină adevărata fizionomie a personajelor.

Francisco de Goya1

Într-un comentariu despre „Capricii”, Goya spunea că lumea este o mascaradă, oamenii încercând prin voce, veșminte, chipuri, să apară diferiți de ceea ce sunt în realitate.

Cu cele unsprezece tablouri de la Academia San Fernando, cu cele șase tablouri de vrăjitorie executate pentru ducii de Osuna în 1798, precum și cu „Capriciile”, Goya abandonează total principiile neoclasice și se afirmă ca primul mare artist romantic european.

Romanticii l-au prețuit ca pe un precursor. Dacă în concepția neoclasică a lui Mengs, frumusețea formelor este un reflex al frumuseții divine, în cazul lui Goya, acum este exact pe dos: idealul artei sale este urâtul, reflex al urâțeniei infernale.

Artistul a valorificat în „Capricii” toate cunoștințele sale care l-au format: superstiții, basme, demoni și strigoi din folclorul aragonez, cât și recuzita vrăjitorească și demonică.

Există o întreagă figurație demonică: Maetrul Leonard, patronul sabaturilor, căruia vrăjitoarele îi oferă copii drept ofrandă; Asmodeu, diavolul șchiop, combinator de matrimonii burlești; măgarul, simbol al prostiei și al freneziei; pisica, complicea diavolului; fluturele e și el o mască a diavolului; cucuveaua, crainica morții; liliacul, „musca diavolului”, simbol al crepusculului și al misterului și participant la sabaturi; papagalul, simbol al retorismului găunos, dar și pasăre malefică.

Unele „Capricii” sunt ilustrarea unor proverbe. Există și elemente de cultură tradițională spaniolă, dar și metafore greu de descifrat, al căror înțeles îl cunoaște poate doar autorul.

„Capriciile” ar putea fi o satiră a epocii lui Carol al IV-lea, dar geniul lui Goya a ridicat aceste opere dincolo de înțelegerea limitată. Prin imaginile fantastice cumplite și enigmatice, „Capriciile” nasc în privitor întrebări neliniștite cu privire la condiția omului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.