Caramida este unul dintre cele mai vechi si mai cunoscute materiale de constructie, existenta ei fiind atestata inca din anul 7000 i.Hr., in partea de sud a Turciei de astazi, dar si in zona Ierusalimului. La vremea respectiva, caramizile erau facute din pamant amestecat cu apa, care era uscat la soare, ulterior ars, pentru a deveni mai trainic. Materialul era eficient si ca rezistenta, si in privinta inertiei termice (conservarea racorii, vara, si a caldurii, in anotimpul rece), la care se mai adaugau si alte calitati, valabile si in prezent – reglarea naturala a umiditatii in incaperi, absenta unor compusi nocivi care s-ar putea elibera in interior etc.
Vestigiile primelor case din caramida au fost descoperite pe teritoriul de astazi al Irakului, in zona dintre fluviile Tigru si Eufrat, unde s-a dezvoltat, cu mii de ani in urma, infloritoarea civilizatie mesopotamiana. Vechii egipteni foloseau pamantul uscat si ars, ca material de constructie, dovezile existand in zone precum Harappa Buhen si Mohenjo-daro. Picturile de pe peretii mormintelor din Theba, vestita cetate antica, de pe malul Nilului, infatiseaza sclavi care amesteca, portioneaza si transporta argila, pentru a forma caramizile pe care le asaza la soare.
Mai tarziu, romanii au fost cei care au facut diferenta intre caramizile uscate la soare si cele arse in cuptoare special concepute, pentru a le creste rezistenta. Pentru ca preferau fabricarea materialului in perioada de primavara, romanii nu vindeau si nici nu foloseau produsul finit pentru o perioada mai mare de doi ani de zile. Utilizarea unor cuptoare mobile le-a permis sa introduca, pe tot teritoriul Imperiului Roman, aceste materiale de constructie, fiecare in parte fiind stantat cu insemnul legiunii care a supravegheat productia.
Caramizile lor erau diferite de cele din alte zone, atat ca forma, cat si ca dimensiuni – erau rotunde sau mai alungite, uneori dreptunghiulare, materia prima fiind argila cu tenta alburie si cea rosiatica. La randul lor, grecii considerau ca majoritatea constructiilor care aveau, in componenta lor, pereti cu bucati din argila, asezate perpendicular, erau cele mai rezistente, motiv pentru care le-au utilizat intens in construirea diferitelor edificii publice. Caramizile se foloseau si pentru decoratiunile exterioare, maestri, in acest sens, fiind mesterii zidari italieni, din secolul al XV-lea.
Inceputul epocii de industrializare a productiei de caramida este reprezentat de anul 1830, cand Auguste Virebent, un arhitect din Toulouse (Franta), depune brevetul pentru o presa de caramida, care putea sa si decupeze materia bruta, in diverse forme.
In prezent, caramizile reprezinta, dupa lemn, cel mai folosit material de constructie. Arhitectura bazata pe teracota si caramizi a determinat aparitia unei industrii uriase, care poate produce anual sute de milioane de bucati, de diferite forme, culori si texturi. Odata cu dezvoltarea tehnologiilor moderne, a motoarelor extrem de puternice si a cuptoarelor sub forma unor tunele gigantice, fabricarea caramizilor a devenit un proces mult mai productiv si mai eficient.
Materia prima de baza este reprezentata de argila (cel mai folosit compus), dar si de silicat de calciu si ciment. Caramizile din argila, datorita faptului ca sunt cele mai populare, au, in prezent, trei tipuri diferite de fabricare – prin folosirea argilei foarte moi, cele presate la rece si cele cu modele speciale. Incepand cu anul 2007, sunt fabricate inclusiv materiale de constructie din cenusa ramasa de la centralele care ard carbuni.
Caramizile de foarte buna calitate au un avantaj urias fata de celelalte materiale de constructie, prin faptul ca sunt cele mai rezistente (pot tolera diverse conditii meteorologice, acizi, poluare si chiar foc). Pot fi fabricate, in functie de specificatii, in orice culoare, model, forma si dimesiune, fiind mult mai usor de construit cu ajutorul lor, decat cu ciment si beton armat, si avand si avantajul unui pret mult mai mic.
Cu toate acestea, este bine de stiut ca exista si unele caramizi foarte poroase, care se degradeaza rapid, daca sunt expuse, pentru o lunga perioada, la actiunea apei. Pentru cele mai bune rezultate, in orice constructie, materialele corecte trebuie alese in functie de specificatiile arhitectului si ale inginerului in constructii, care vor lua in calcul, amplasamentul, conditiile climatice, arhitectura locala etc.
Compozitia caramizilor, tendinte actuale
In general, pentru obtinerea caramizilor, se amesteca argila, nisip si apa, pentru a crea consistenta corecta si necasara mentinerii rezistentei. Cateodata, acestora li se adauga si cenusa, calcar sau materii organice, pentru a creste viteza necesara arderii materialului. Mixtura este apoi turnata in forme speciale, in functie de necesitati, uscata si arsa in cuptoare de mari dimensiuni.
De cele mai multe ori, proprietatile si calitatea acestor caramizi sunt date de calitatea argilei care intra in componenta lor, cel mai popular tip de argila fiind cel care are o consistenta nisipoasa sau care contine cantitati foarte mici de oxid de fier sau chiar de calcar. In momentul in care, peste argila pura, se adauga siliciu, materialele rezultate nu vor crapa, nu se vor micsora si nici deforma in vreun fel. Continutul recomandat de siliciu este de 25%.
Daca, in aceasta mixtura, este adaugat prea mult nisip, consistenta materialului va fi mai modelabila, excesul ducand la distrugerea coeziunii dintre elementele componente, dar si la cresterea fragilitatii. Prezenta oxidului de fier in compozitie va face ca siliciul si aluminiul sa fuzioneze, crescand, astfel, rezistenta. Continutul de fier al acestor materiale este evident si in culoarea pe care caramizile o au, in general – cea rosie. Exista si modele care, dupa ardere, capata culoarea alba sau galbuie, dar acestea sunt mult mai putin rezistente decat versiunile naturale, rosii. Continutul de oxid de calciu are doua efecte – previne micsorarea materialului dupa ardere si duce la topirea siliciului si la legarea acestuia de restul componentelor.
Cu toate acestea, prea mult oxid de calciu ar putea provoca “topirea” caramizii si alterarea formei acesteia. Pentru obtinerea celor mai bune rezulate, pentru materialele presate, argila este atent selectionata, atat din punctul de vedere al culorii, cat si al compozitiei. In general, argila este preluata din mai multe zone, pentru ca, prin amestecare sa se ajunga la consistenta dorita si la culorile atat de diferite. Acestea din urma se controleaza si prin temperatura de ardere, astfel incat, in comert, exista, pe langa caramizile rosii, si alte culori – grena, mov, maroniu si chiar gri.
Varietatea de forme in care se gasesc caramizile in comert i-a facut pe unii arhitecti sa conceapa proiecte de case, construite in intregime din caramizi – pereti, podele, tavan, chemineu etc, singurele alte materiale fiind cele folosite la fundatie, acoperis, ferestre si usi. Mai mult, tendinta, in ultimii ani, este de intoarcere la acest material de constructie (mai ales, pentru locuinte), sanatos si estetic si tot mai usor de valorificat, de vreme ce s-au realizat caramizi pentru care nu mai este nevoie de mortar, asamblarea lor facandu-se cu un adeziv special, foarte practic.
Liderul mondial in productia de caramizi este compania austriaca Wienerberger, care detine peste doua sute de filiale, in peste douazeci de tari.
