Eh, în goana mea spre locuri faimoase pe care să le critic, am ajuns şi în Veneţia. Nu vă zic decât despre Insula Murano.
Ca şi context: am fost la sfârşitul lunii septembrie şi am murit de cald. Nu se înregistrau mai mult de 26 sau 28 de grade Celsius însă umiditatea era îngrozitor de suportat. Transpiram şi numai făcând duş.

Nu ştiu de ce noi, bucureştenii, avem impresia că a noastră glorioasă capitală ne face de ruşine. Sincer, este mult mai curată şi aerisită decât Veneţia, de exemplu. În celebrul oraş al Italiei, numai italieni nu am întâlnit. E plin de spanioli şi asiatici. Până şi pe doamna foarte simpatică care ne servea micul dejun la hotel am surprins-o vorbind în spaniolă cu o prietenă misterioasă.

CIMG6511
Trecem peste aceste amănunte. Vreau să vă spun de Insula Murano. Este o mică bijuterie, deşi de la depărtare seamănă a insula Alcatraz. Drumul se face cu vaporetto, nişte bărcuţe gen vaporaşele din Herăstrău, cu rol de transport în comun. Staţiile sunt foarte dese, dar înghesuiala depăşeşte realitatea tramvaielor bucureştene la ore de maximă aglomeraţie. Efectiv, rişti să pici în apă – mie, cel puţin, mi s-a întâmplat de mai multe ori şi nici nu ştiu să înot. Scaunele sunt puţine şi nici nu ai vrea să iei loc pentru că transpiri îngrozitor stând jos. Mai bine în picioare, lângă coborâre.

CIMG6601
Ah, şi încă ceva: noi, bucureştenii, ne plângem că în tramvaiele, autobuzele şi troleibuzele noastre se urcă, fără nicio grijă, toţi boschetarii. Să vedeţi ce e în Veneţia! Deci, îţi iei bilet de pe uscat, de la casele de bilete. Apoi, ca să ajungi la staţia de vaporetto, nu trebuie decât să bagi biletul într-un dispozitiv portocaliu, asemănător compostoarelor moderne actuale, din RABT-ul Bucureştilor. În drum spre insula Murano, nici nu ajunsesem în staţie că îmi şi sare o cucoană milităreasă în faţă şi mă sfătuieşte să “compostez” biletul. Ho, că nu am de gând să păcălesc RATB-ul Veneţiei. Compostez! Pătrund în staţie, dar nu reuşesc să mă apropii de malul staţiei. Evident, nicio şansă să mă urc în primul vaporetto care opreşte. Nici în al doilea.

CIMG6600

Italienii – pardon, asiaticii şi spaniolii din Veneţia – ştiu să se împingă şi să dea din coate mai ceva ca pensionarii din troleibuzul 90, din Bucureşti. Nu urc nici în al treilea, din pricina mirosurilor de transpiraţie din vaporetto. În următoarea cursă, am reuşit să urc. Înghesuiala este maximă, dar descopăr un loc undeva mai în spate. Merg şi mă aşez. Câtă inspiraţie! La staţia următoare, se urcă o tânără cu mansarda în dezordine. Pare pierdută. Are o privire de sălbăticiune nimerită în oraş. Drogată. Miroase înfiorător, dar o duce capul să se aşeze undeva în dreptul unui geamlâc. Sigur nu a compostat biletul!

CIMG6486
Nu durează decât vreo trei secunde până când o doamnă în vârstă, de altfel foarte respectabilă, o şi ia în primire. Îi reproşează că miroase groaznic, că nu a plătit călătoria şi, deci, nu are ce căuta la bordul vaporetto-ului. Tânara se înfurie subit – cine s-ar fi aşteptat la aşa ceva?! Se ia la harţă cu doamna în vârstă. Sar şi nişte domni respectabili s-o pună la colţ. Dar ţi-ai găsit-o! Cum deja ajunsesem în staţia următoare, sălbăticiunea răcneşte la rându-i după ajutor. De nicăieri, se cocoaţă în vaporetto zmeul! Adică versiunea masculină a domnişoarei – privire pe cât de pierdută, pe atât de mânioasă, miros înfiorător, haine zdrenţuroase şi o căpiţă de fân îngălat pe post de podoabă capilară. Zmeul nu stă la discuţii cu pensionarii. Se repede direct asupra lor. O pălmuieşte pe doamna şi încearcă să dea şi câteva picioare în domnii care i se alăturaseră în demers. Se iscă o bătaie generală, pe cuvântul meu! Apare şi justiţiarul călătoriilor de pe Grande Canale, un soi de controlor de bilete, dar îmbrăcat în haine de Batman, în albastru. Câte unul de felul ăsta călătoreşte obligatoriu în fiecare vaporetto, cu sarcini de menţinere a păcii, pe timpul transportului. Răcneşte în stânga şi-n dreapta, ca un leu. Nu îndrăzneşte totuşi să-i dea jos pe adevaraţii vinovaţi. Ţipă la pensionarii cu bilet să termine cu scandalul. Pe drogaţi încearcă să îi calmeze cu vorba bună. Le oferă două locuri mai în faţă. Şi cică noi, românii, suntem incapabili să aplicăm justiţia. Mă rog…

CIMG6494
Insula Murano începe să se vadă. Sunt o mie de staţii până la ea. Drumul e lung, dar merită efortul. Insula Murano se află la capăt de linie. Din depărtare, pare o insulă bombardată. Când pui piciorul acolo, îţi dai seama că singurul bombardament vine din partea soarelui. Insula Murano nu dispune de umbră.

CIMG6496

Mergi prin soarele arzător până la fabrica de sticlă de Murano, adică cam vreo zece minute. Îţi vine rău. Pe drum, se găsesc o grămadă de magazine foarte vesele care vând, la preţuri de concurenţă, diverse obiecte realizate din sticlă de Murano – mărgele, ceasuri, piese decorative. Culorile sunt din cale afară de vesele, te îndeamnă să le cumperi pe toate. Mă abţin, căci vreau să cumpăr “de la sursă”.
Fabrica este o clădire aparent simplă, nici nu ai zice ce minunăţii se nasc înăuntru. Personalul este din cale afară de primitor. Toţi cei care lucrează în fabrică, indiferent de sarcini, sunt foarte veseli şi binedispuşi. În partea stângă, se află atelierul şi, vrei, nu vrei, eşti invitat să asişti la o lecţie de creaţie. Artistul fabricii este dispus să lucreze sub privirile turiştilor. Ba ne dă şi explicaţii. Cum se topeşte sticla, cum se colorează, cum se modelează. Spectacolul este foarte antrenant. Domnul artist pare pasionat de ceea ce ne arată. Dă viaţă unui căluţ verde, din sticlă de Murano. Este splendid şi s-a născut în timpul unui proces de creaţie de numai zece minute. La finalul lecţiei, tot artistul este cel care mulţumeşte… pentru atenţie. Cine doreşte îl poate răsplăti cu o sumă derizorie. Cine nu, nu.

Citește și:  Malawi : Țări de vizitat

CIMG6534
În partea dreaptă, se află magazinul propriu-zis, adică locul în care sunt expuse toate creaţiile artistului. Expoziţia este cu vânzare. Preţurile, acceptabile. Unele nu se justifică, altele par foarte mici. Predomină obiectele de decor: vaze, gondole, platouri, statuete, veselă. Cele mai multe dintre vizitatoare se năpustesc la “raionul” de bijuterii. Sticlă de Murano, în toate mărimile, formele şi combinaţiile de culori, numai bune de purtat! SUPERBE! Cercei, brăţări, şiraguri de mărgele – toate strălucesc cu atâta intensitate că nu ştii ce să probezi mai întâi. Doamnele vânzătoare sunt foarte drăguţe. Poartă o mare parte din bijuteriile scoase la vânzare – ai zice că sunt manechine vii.

O parte dintre bijuterii se bucură de reduceri masive de preţ, până la 50%. Altele sunt atât de scumpe, încât ai zice că sunt făcute din aur.
Plec de acolo cu numai patru perechi de cercei şi două seturi de mărgele şi brăţări. Dar am de gând să dau o raită şi prin magazinele de pe marginea drumului. Sunt atât de multe încât nu ştii în care să intri mai întâi. Vânzătorii sunt oameni simpli, foarte prietenoşi şi zgomotoşi. Te ajută să probezi absolut tot ce vrei. Am cumpărat un ceas de perete din sticlă de Murano, la numai 18 euro. Mi-a dat şi baterie.

ceas din sticla de murano
Am ajuns în staţia de vaporetto şi muream de foame. Am mâncat  în piaţa San Marco şi mi-am dat seama că puteam să mai stau pe insula Murano. A doua zi, m-am întors acolo. Am asistat la o nouă lecţie de creaţie şi, spre dezamăgirea mea, domnul artist a realizat tot un căluţ verde, din sticlă de Murano. Speram să îşi schimbe programul, de la o zi la alta.

gondola murano
În magazinul fabricii, am stat mai mult. Am cercetat în amănunţime o grămadă de obiecte foarte frumos colorate peste care trecusem, iniţial, cu vederea. Mi-am cumpărat un set, alcătuit dintr-o vază micuţă şi o gondolă veneţiană, ambele din sticlă transparentă, înmuiată doar pe alocuri în verde şi albastru. M-au costat în jur de 20 euro.

Evident, m-am oprit din nou şi în magazinele localnicilor, de unde am cumpărat mai multe brăţări pe post de suvenire pentru cei de acasă. Căldura, lumina, liniştea, calmul şi buna dispoziţie care domină atmosfera de pe insula Murano te cuceresc pe nesimţite. Nu-ţi mai vine să te desprinzi de acel tărâm al sticlei de Murano. Cu greu m-am urcat în vaporetto şi tot drumul, am privit cum piere în depărtare sublima insulă.

gondola
Câteva date concrete despre această celebră insulă: iniţial, era un simplu sat pescăresc, populat pentru prima oară prin secolul al VI-lea, de către locuitorii Imperiului Roman. Şase secole mai târziu, toţi lucrătorii în sticlă de Murano se mutaseră pe această insulă, transformând-o într-un mic rai comercial şi bucurându-se de imunitate în afara legii. Artiştii de aici ridică statutul insulei Murano la cote uluitoare, negustorii ajungând să îşi mărite fiicele cu tineri reprezentanţi ai nobilimii veneţiene.

murano1

În schimb, datorită secretelor de prelucrare a sticlei de Murano, locuitorii insulei nu aveau voie, sub nicio formă, să părăsească domiciliul. Deveniseră moştenitorii unei arte, în vârstă de peste o mie de ani, artă care nu trebuia să depăşească graniţele veneţiene şi erau atât de bine plătiţi, încât nici nu aveau motiv să îşi ducă afacerea în altă parte.

Astăzi, turiştilor li se atrage atenţia că numeroase magazine din Veneţia vând obiecte din sticlă de Murano falsă, adică chinezească. Se pot recunoaşte după preţurile prea mici. Din depărtare, insula Murano se distinge prin farul ei uşor înclinat, inconfundabil. Celebre pe această insulă sunt bisericile San Pietro Martire şi Santa Maria e San Donato. Se pot vizita, în anumite zile, palatul Da Mula şi muzeul Sticlei de Murano.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.