Istoria unui oraş trăieşte prin casele sale. Vechi şi ponosite, pline de poveşti şi legende, fiecare dintre aceste edificii e o mărturie a ceea ce a fost, cândva, oraşul.
Edificiul din strada Avram Iancu 4 este atât de vechi, încât conştiinţa populară l-a legat de prezenţa ienicerilor şi a spahiilor în oraş. Clasificată drept o clădire de la sfârşitul secolului al XVIII – lea, Casa Turcească ar putea fi însă chiar mai veche.
Scări în spirală, bolţi, şi arcade, și pivniţe pe mai multe nivele. Parcă şi oamenii de aici trăiesc într-un alt timp. Istoria casei şi-a pus amprenta asupra vieţilor lor. Ei cred că, aflată pe vremea paşalelor la marginea oraşului, „Casa turcească” a servit drept închisoare, iar pe cei câţiva metri ce o desparte de Piaţa Unirii se derula ultimul drum al condamnaţilor la moarte.
Legendele spun că, pe când turcii transformaseră Oradea în paşalâc, platoul din faţa Primăriei era teren de execuţie. Din sumbrul peisaj nu lipsea, fireşte, şi cimitirul. Este, de altfel, singura realitate dovedită istoric. Asta, fiindcă arhitecţii orădeni spun răspicat: „Casa turcească nu e turcească”.
Tamas Emodi este unul dintre cei mai cunoscuţi arhitecţi, specializat în restaurarea clădirilor vechi, și spune că, deşi n-a fost a turcilor, casa are toate şansele să fie cea mai veche construcţie civilă rămasă în picioare, până astăzi, în oraş. El îşi bazează supoziţiile pe faptul că unul dintre elementele principale ale clădirii este bolta boemă.
Este o caracteristică a construcţiilor din secolul al XVIII-lea, mai degrabă către mijlocul acestei perioade. Clădirea îşi merită poziţia de monument fiindcă, fără îndoială, nu sunt mai mult de cinci case în Oradea care să păstreze acest tip de boltă. Jumătatea estică a clădirii este mai veche, circa 1700, şi poate de aici s-au născut legendele.
Pentru a fi aparţinut turcilor, casa ar trebui să dateze din ultima jumătate a secolului al XVII-lea, de dinaintea eliberării Oradei de către armatele habsburgice.
Judecând după acest tip de boltă e posibil să fie şi aşa, însă datele existente, în lipsa unor prospecţiuni şi a unorstudii în arhive, spun prea puţin. Oricum, se ştie că strada aceasta exista deja la puţin timp după eliberarea oraşului.
Emodi spune că etajul, care pe atunci era unul singur, cel de-al doilea fiind adăugat ulterior, arată că avem de-a face cu un imobil important, nu o simplă clădire de locuit. Arhitectul a descoperit „arcadele tip mâner de coş” chiar şi la etajul al doilea, despre care se credea că ar data din secolul al XX – lea.
Poveștile și legendele care învăluie clădirea adaugă un strat de mister și fascinație, transformând fiecare vizită într-o călătorie captivantă prin istorie. Multe dintre aceste legende sunt legate de perioada ocupației otomane, oferind o fereastră spre un timp în care Oradea avea un cu totul alt peisaj cultural și social.
Casa Turcească este nu doar un punct de reper pentru istoria orașului Oradea, ci și un exemplu al modului în care arhitectura și istoria se pot împleti pentru a crea un spațiu viu, plin de învățături și inspirație pentru toți cei care îi trec pragul.
