Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale este o carte scrisă şi publicată în 1996, de politologul Samuel P. Huntington, profesor, timp de 58 de ani, la Universitatea Harvard, expert în Consiliul de Securitate American, recunoscut în întreaga lume pentru analizele sale extrem de pertinente despre regimurile democratice/ autoritare, despre politica militară, strategia sau politica de dezvoltare, conflictele ideologice etc.

Devenită rapid best-seller, cartea “Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondialea impresionat, a intrigat, a provocat discuţii aprinse, mulţi specialişti considerând-o a fi cea mai importantă analiză a tendinţelor din societate şi a relaţiilor internaţionale de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Ceea ce a atras atenţia imediat a fost chiar teza de la care porneşte autorul – aceea că cea mai importantă şi, în acelaşi timp, cea mai periculoasă componentă a politicilor mondiale emergente, imprevizibile, este legată, în primul rând, de conflictele generate de specificul diverselor civilizaţii şi culturi şi abia apoi de factorul economic.

Culturile, ca şi religiile, reprezintă fundamentul societăţilor şi aceste aspecte sunt mai vulnerabile în fata disputelor şi a războaielor, de unde şi importanţa capitală a găsirii unor formule de convieţuire paşnică.

Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale – “linia frontului va fi linia dintre civilizații”

Noua Ordine Mondiala, Sursa The World Economic Forum
Noua Ordine Mondiala, Sursa The World Economic Forum

Samuel P. Huntington, în “Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”, realizează o descriere geopolitică a lumii, de după Războiul Rece, în care locul central îl vor ocupa nu neapărat ideologiile politice, ci diferenţele culturale şi “civilizaţionale”, în care substratul religios joacă un rol semnificativ.

Ipoteza mea, spune Huntington, este că sursa fundamentală de conflict, în această lume nouă, nu va fi determinată de aspectul economic sau de cel ideologic, ci de cel cultural. Statele naționale vor rămâne, în continuare, cei mai importanți actori în problemele lumii […] Ciocnirea civilizațiilor va domina politica mondială, linia “frontului” va fi linia dintre civilizații, în viitor, iar oamenii politici vor fi obligaţi să țină cont de această situație, mai ales când intervin în problemele interne ale altor țări”.

Perioada “Războiului Rece”

Razboiul Rece
Razboiul Rece

Samuel P. Huntington porneşte analiza sa despre viitorul apropiat al omenirii de la diverse teorii referitoare la politica globală, de după încheierea Razboiului Rece, adică perioada care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial şi până la revoluţiile din 1989 (care au dus la căderea regimurilor comuniste, în ţările din Europa Central – Răsăriteană), perioadă marcată de mari tensiuni intre “Blocul Răsăritean” (URSS şi aliaţii) şi “Blocul Apusean” (ţările NATO, SUA).

Războiul Rece a fost, de fapt, un conflict la scară mondială, URSS şi SUA având state aliate şi în afara Europei şi care, oficial, nu făceau parte din cele două mari alianţe militare. Războiul Rece a fost o confruntare între capitalism şi comunism, intre regimurile democratice, liberale, pe de o parte, şi ideologia comunistă, pe de alta.

S-a numit “Război Rece” pentru că nu s-a ajuns la confruntări militare intre cel două “Blocuri”, fapt pe care analiştii îl explică, paradoxal, prin accentuarea “cursei înarmărilor” – ambele supraputeri s-au dotat cu arme nucleare, cu scopul de descurajare reciprocă, pentru că, altfel, asemenea arme, într-un “Război Cald”, ar fi dus la distrugerea totală a ambelor părţi şi, implicit, la o catastrofă mondială.

În perioada 1947 – 1989, s-a apelat însă, din plin, în ambele tabere, la presiuni militare, diplomatice, economice, la propagandă, spionaj, competiţie tehnologică, inclusiv la confruntări militare locale (Războiul din Coreea, Războiul din Vietnam, Războiul Afgano-Sovietic etc.).

Căderea Blocului Comunist şi Al Doilea Război Rece

În anii 1980, graţie reformelor lui Mihail Gorbaciov, liderul URSS între 1985 şi 1991 – “perestroika” (restructurare) şi “glasnost” (transparenţă) – la care s-a adăugat refuzul acestuia de a trimite armata sovietică pentru a reprima revoluțiile ce se desfășurau pe cale pașnică, în ţările comuniste din Est, Războiul Rece s-a atenuat, iar în 1991 s-a destrămat şi URSS. Statele care s-au aflat sub dominaţia sovietică au început procesul de democratizare şi de aderare la NATO şi Uniunea Europeană.

Şi în Mongolia, Cambodgia și Yemenul de Sud, regimurile comuniste s-au prăbuşit. Pe de altă parte, China comunistă, între 2004 şi 2010, a înregistrat o creştere economică spectaculoasă, iar după 2008, când a început criza economică mondială, afectând mai ales Occidentul, China a intrat în competiţie economică cu SUA pentru supremaţie.

În 2014, după Războiul din Georgia, după Euromaidan, mişcarea pro-europeană din Ucraina şi odată cu criza declanşată de Războiul ruso-ucrainean (când trupe speciale ruseşti, fără însemne, au preluat controlul în Crimeea), Războiul Rece/ Al Doilea Război Rece (sau Noul Război Rece) dintre SUA, NATO, statele UE şi Federaţia Rusă, condusă de Vladimir Putin, a reizbucnit.

Ciocnirea civilizaţiilor, în viziunea lui Samuel P. Huntington

Ciocnirea civilizaţiilor
Ciocnirea civilizaţiilor

Din punctul de vedere al lui Samuel P. Huntington, o civilizaţie este “cel mai înalt mod de grupare și cel mai înalt nivel de identitate culturală de care oamenii au nevoie pentru a se distinge”. O civilizaţie se defineşte prin aspecte obiective, precum limba, istoria, religia, la care se adaugă elemente subiective de autoidentificare – valorile, credințele, instituțiile și modurile de gândire cărora generațiile succesive, dintr-o anumită societate, le-au acordat o importanță primordială. Civilizaţiile sunt supuse timpului, unele pot să dispară, altele (cele care evoluează, se adaptează) pot fi cele mai longevive forme de “asociere” a fiinţelor umane.

Autorul consideră că există, în lume, opt mari civilizaţii: occidentală, slavo-ortodoxă (Rusia, Kazahstan, Georgia, Belarus, Ucraina, Moldova, România, Bulgaria, Macedonia, Albania, Serbia, Bosnia, Muntenegru și Grecia), islamică (Kosovo, tot Orientul Mijlociu, cu excepția țărilor ortodoxe și Israelului, plus Africa Musulmană), africană (include toate teritoriile africane, altele decât cele cu o populație majoritar musulmană) , hindusă (India), confuciană (China, cele două Corei, Taiwan și Vietnam), japoneză și latino-americană.

Însăşi existența acestor civilizații diferite înseamnă o conflictualitate latentă, ireductibilă pe scena internațională, iar “ciocnirea civilizaţiilor” vizează acea situaţie în care un conflict are șanse mai mari să devină o criză majoră (război), dacă pune fata în față state din civilizații diferite.

“Cine suntem noi?”

Spre deosebire de un “Război Rece”, care este urmarea unor contradicţii intre modele ideologice sau economice concurente, confruntarea dintre zone “civilizaţionale” diferite are un mare potenţial de periculozitate. În epoca ulterioară Războiului Rece, popoarele/ națiunile încearcă să răspundă la cea mai elementară întrebare cu care oamenii se pot confrunta: “Cine suntem noi?”.

Conflictul din fosta Iugoslavie, din 1990, spune Huntington, este un exemplu de “ciocnire” între trei civilizații – occidentală, slavo-ortodoxă și musulmană. Când anumite civilizaţii simt presiunea “occidentalizării”, de exemplu, reacţia cea mai previzibilă este împotrivirea (adesea violentă).

În opoziţie cu alte teorii, care avansau ideea unei lumi post-Razboiul Rece mai paşnice, Huntington crede că, dimpotrivă, începutul secolului al XXI-lea va însemna o “trezire identitară”, situaţie în care factorii culturali, naţionali nu mai pot fi ignoraţi, iar gravitatea conflictelor este cu atât mai mare cu cât civilizațiile se caracterizează prin longevitatea lor.

Citește și:  Ceasul Apocalipsei 2022 – doar o sută de secunde simbolice până la “miezul nopţii”

Cei care sunt în dezacord cu teoria lui Samuel P. Huntington despre “Ciocnirea civilizaţiilor” îi reproşează politologului faptul că acordă o prea mare atenţie religiei în gravitatea conflictelor, că nu acordă o mai mare importanţă evoluţiei civilizaţiilor, că lasă în plan secund efectele intereselor politice.

Războiul din Ucraina şi “Ciocnirea civilizaţiilor”

Ucraina
Ucraina

O reacţie “identitară” pare a fi şi principala ancoră a rezistenţei Ucrainei în actualul război declanşat de Federaţia Rusă, la data de 24 februarie 2022, când “Armata Rosie” a invadat ţara vecină – o agresiune despre care nimeni nu ar fi crezut că poate fi posibilă, acum, la începutul mileniului al III-lea, şi care a întors lumea în atmosfera unui timp istoric tenebros, anulând valori clamate de societatea modernă, de felul: libertate, democraţie, independenţă etc.

Se spune frecvent, chiar “şeful de la Kremlin” a folosit cu nonşalanţă acest argument, ca să-şi justifice invazia, că ruşii şi ucrainenii sunt “un singur popor”, că Ucraina, parte a fostei URSS, trebuie să se supună puterii şi voinţei “liderului suprem”, dictatorul al cărui comportament ilustrează una dintre cele mai relevante caracteristici ale unui astfel de conducător – “lipsa de măsură”. Istoria însă este mai complicată şi, în general, nu se lasă simplificată/ modificată pur şi simplu, la ordinul cuiva.

Din perspectiva teoriei “Ciocnirii civilizaţiilor”, deşi Ucraina şi Rusia aparţin civilizaţiei “slav-ortodoxe”, multe elemente identitare, aşa cum le inventariază Samuel P. Huntington, diferă. Rădăcinile ambelor ţări se află în aşa numita “Rusie Kieveană” sau “Rutenia Kieveană”, cum i se spunea în Evul Mediu – un stat puternic şi prosper, care a precedat naţiunile slave din epoca modernă – Ucrainienii, Bielorusii şi Ruşii.

În slava veche, Ucraina înseamnă “teritoriu de graniţă”, această denumire a ţării făcând referire la faptul că, în timpul invaziei mongole, care a început cu distrugerea principatelor din est ale slavilor, în secolul al XIII-lea, acest teritoriu reprezenta zona de frontieră a Rusiei medievale. În perioada ţaristă, Ucraina era numită “Rusia Mică”.

“Rutenia Kieveană” şi valorile identitare ale Ucrainei

Sursa Smarthistory
Sursa Smarthistory

De-a lungul timpului, harta Europei s-a redesenat continuu, Ucraina fiind, la anumite momente, teatrul de luptă al armatelor Imperiului German, Austro-Ungar, al Armatei Roşii (a Uniunii Sovietice, între cele două Războaie Mondiale). După disoluţia URSS, Ucraina şi-a proclamat independenţa, la data de 24 august 1991.

Aşadar, Ucraina este o ţară cu un profil bine conturat, cu o istorie dificilă, diferită de a Federaţiei Ruse, un popor, ca atâtea altele, cu limba, religia sa, cu valori, mentalităţi, credințe, tradiţii, cu un puternic sentiment naţional, pe care şi le apară, deoarece acestea îi asigură existenţa în istorie.

Or, nerespectarea valorilor identitare ale unui popor (care numără peste 40 de milioane de locuitori) generează conflicte puternice, plătite, din nefericire, cu viaţa a mii de oameni (trimişi la sacrificiu de către invadatori) sau obligaţi să se sacrifice pentru că nu au altă opţiune pentru a-şi apăra copiii, familiile, ţara şi tot ce au clădit generaţie cu generaţie.

Aşa s-a întâmplat în trecut, aşa se întâmplă şi acum. Pentru orice fel de alte dispute (politice, economice, strategice, autoritare etc.), lumea modernă oferă calea diplomaţiei, a negocierilor, iar ignorarea acestor căi este semnul clar al unui primitivism cu efecte dezastruoase.

Ne-am putea întreba ce diferă, din perspectiva mentalităţii, gândirii, atitudinii, comportamentului, evoluţiei umane, intre invazia mongolă din secolul al XIII-lea, care a început cu distrugerea Kievului, invadarea Regatului Ungariei, a Poloniei etc. sau orice altă năvălire barbară şi Războiul declarat de Rusia Ucrainei, în 2022, cu excepţia preocupării (cinice) pentru performanţa armelor.

“Ciocnirea civilizaţiilor” versus “Sfârşitul istoriei şi ultimul om”

Huntington si Fukuyama, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale
Huntington si Fukuyama, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale

În 1991, cu cinci ani înainte de publicarea cărţii “Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”, a lui Samuel P. Huntington, un fost student al acestuia, devenit un cunoscut sociolog și politolog, Francis Fukuyama, a publicat şi el o carte intitulată “Sfârşitul istoriei şi ultimul om”.

În această carte care i-a adus notorietatea internaţională – “Sfârşitul istoriei şi ultimul om” (The End of History and the Last Man) – Francis Fukuyama formulează o serie de predicţii extrem de optimiste despre epoca de după Războiul Rece, considerând că va avea loc un triumf deplin al democraţiei şi liberalismului, pentru toate naţiunile, că pacea va domni pretutindeni, că războaiele şi dezastrele provocate de om vor fi doar cele din timpuri revolute, despre care vom afla din cărti, acesta fiind, din punctul de vedere al autorului, “Sfârşitul istoriei”.

Un singur risc ar exista, consideră Fukuyama, în calea fericirii viitoare şi depline a popoarelor – acela ca progresele ştiinţei şi ale tehnologiei să nu mai poată fi controlate sau să devină privilegiul unui grup restrâns.

“End”-ismul, cum i s-a mai spus acestei teorii a lui Fukuyama, nu se referă, aşadar, la un posibil sfârşit al lumii, in sensul Apocalipsei, ci la o treaptă de evoluţie a societăţilor în care conflictele vor fi din ce în ce mai puţine, în care democrația liberală va fi forma finală de guvernare pentru toate națiunile.

Realitatea în care trăim astăzi ne demonstrează nu numai că încheierea Războiului Rece din perioada 1947 – 1989 nu a adus, în lume, liniştea, ci că e în plină desfăşurare un al Doilea Război Rece, la care se adaugă, acum, războiul “cald” ruso-ucrainean, care a tulburat fragilele şi iluzoriile raporturi de putere dintre naţiuni.

Cauzele “Ciocnirii civilizaţiilor” pe scurt

Kiev
Kiev

Dinamica evenimentelor actuale arată că, mai degrabă, previziunile lui Samuel P. Huntington, despre “Ciocnirea civilizaţiilor” se apropie de realitate, iar acestea, într-o formulare concentrată, se referă la următoarele aspecte:

  • este posibilă oricând revenirea în forţă a unor ideologii crezute dispărute pentru totdeauna;
  • oricând pot să apară ideologii noi, care să încerce să justifice apetitul pentru putere al unor grupuri de interese sau al aşa-zişilor lideri;
  • niciodată nu trebuie ignorată posibilitatea apariţiei unor schisme chiar în interiorul aceleiaşi ideologii (aşa cum s-a mai întâmplat în istorie);
  • viitorul apropiat, mai degrabă decât extinderea democraţiilor liberale, va oferi, probabil, un reviriment al identităţii naţionale, al sentimentului de apartenenţă la o anume “civilizaţie”;
  • End”-ismul, cum numeşte Huntington teoria lui Fukuyama, nu are nicio şansă, pentru că subestimează slăbiciunea şi iraţionalitatea umană, precum şi caracterul imprevizibil al unor lideri.

La aceste aspecte s-ar adăuga, prin raportare la “Ciocnirea civilizaţiilor”, resurgenţa Rusiei şi, mai ales, a Chinei (o anocraţie/ semidemocraţie, parţial democraţie, parţial dictatură), tribalismul, islamismul radical, fundamentalismul religios, în general. Este o evidenţă a zilelor noastre că imaginea unui viitor în care viața umană, a societătilor continuă la nesfârșit, fără schimbări majore în sistemele de guvernare sau în cele economice, în care ne-am putea “plictisi” de prea mult bine, este o utopie.

 

 

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.