Clasificarea florei

Flora, in sensul strict stiintific al termenului, se refera la inventarul (lista) speciilor vegetale care cresc intr-un spatiu geografic bine delimitat, adica intr-un ecosistem, inteles ca totalitate a organismelor vii (plante, animale), care traiesc intr-un echilibru dinamic, si a caror existenta este conditionata de factori biologici, hidrologici, climatici. Prin urmare, flora, implicit clasificarea florei, nu trebuie confundate cu vegetatia, care defineste totalitatea plantelor care au caracteristici comune si care imprima specificul unui peisaj. Astfel, se poate vorbi de flora ecuatoriala, mediteraneeana, tropicala, alpina, polara, flora Alpilor, a Pirineilor, a Anzilor Cordilieri, a Australiei, Romaniei etc., iar in cazul vegetatiei se pot distinge, paduri, campii, savane, smarcuri (mlastini) etc.

Primele incercari de clasificare a florei dateaza inca din Antichitate, unele dintre ele ramanand valabile aproape doua mii de ani. Theofrast din Eresus, filozof, botanist, naturalist, discipol al lui Aristotel, in jurul anului 300 i.Hr., a scris doua lucrari de botanica, fundamentale pentru acest domeniu – “Historia plantarum” (“Istoria naturala a plantelor”) si “Causae plantarum” (“Despre dezvoltarea plantelor”). Pana la momentul respectiv, plantelor li se acordase atentie doar in masura in care aveau legatura cu scopurile practice, cotidiene, ale oamenilor, adica erau folosite in prepararea hranei sau terapeutic.

Theofrast a inceput temerara incercare de clasificare a florei, creand chiar o gradina botanica la Atena, pentru a-l ajuta in acest sens. Nepretuite au fost si informatiile pe care i le-a adus ilustrul rege macedonean Alexandru cel Mare, si el discipol al lui Aristotel, care, in timpul campaniilor militare, cand a ajuns pana in Asia Centrala, nu a pierdut din vedere sa ceara oamenilor de stiinta care il insoteau sa adune cat mai multe date despre geografia, fauna, flora, traditiile tarilor prin care a trecut.

La intoarcerea lui Alexandru cel Mare, Theofrast a analizat, evaluat, catalogat speciile botanice aduse de peste mari si tari. In “Historia plantarum”, el a descris forma si caracteristicile plantelor (frunze, flori, fructe), pe care le-a inventariat, impartindu-le, intr-o prima faza, in copaci, arbusti, plante perene si ierburi. Cu aceasta ocazie, savantul grec a subliniat importanta mediului geografic si a conditiilor climatice asupra dezvoltarii si caracteristicilor plantelor, fiind creatorul primei geografii botanice, care presupunea, evident, o clasificare a florei.

Multe secole, lucrarile exceptionale ale lui Theofrast au fost ignorate, fiind redescoperite abia in perioada Renasterii, moment de la care au inceput sa fie utilizate ca texte de referinta in invatarea si practica botanicii. Ele vor fi completate, in secolele al XV-lea – al XVIII-lea, de catre cei care sunt considerati “parintii” botanicii moderne, germanul Leonhart Fuchs, Hieronymus Bock, Otto Brunfels si Carl von Linne. Fuchs, fara a fi foarte preocupat de sistematica florei, totusi, a realizat o clasificare a acesteia, folosind un sistem binominal nu tocmai riguros, potrivit caruia prima denumire facea trimitere la gen, iar cea de-a doua la numele atribuit plantei, in mod curent, in limbajul popular. A adaugat la aceste date descrierea locurilor din care proveneau plantele, trasaturile morfologice si rolul lor terapeutic, atunci cand era cazul.

Abia in secolul al XVIII-lea, suedezul Carl von Linne a reusit sa puna la punct sistemul binominal, pentru ca botanistii sa poata folosi un limbaj stiintific comun, dincolo de particularitatile de limbaj, primul termen numind genul, iar cel de-al doilea specia, ambii in limba latina, si folositi, obligatoriu, impreuna. Uneori se adauga un al treilea termen care indica subspecia sau numele latinizat al descoperitorului plantei respective. Primul termen se scrie intotdeauna cu majuscula, iar celalalt, cu litera mica. Toate regulile care trebuie respectate in denumirea plantelor si in clasificarea florei sunt consemnate in Codul International de Nomenclatura Botanica (CINB). In sistematica plantelor, exista si alte unitati (taxoni), precum familia (care reuneste mai multe genuri inrudite), ordinul (care cuprinde mai multe familii asemanatoare), clasa (mai multe ordine). De exemplu, “Floarea de colt” sau “Floarea reginei” se numeste stiintific “Leontopodium alpinum”,  si apartine familiei Asteraceae, ordinul “Asterales”.

Flora Romaniei

Clasificarea florei Romaniei, facuta in nenumarate carti de specialitate, reflecta o mare varietate de plante, repartizate, in functie relief, clima, sol. S-au identificat pana in prezent peste 3700 de specii de plante, multe dintre ele foarte rare sau pe cale de disparitie, motiv pentru care au fost declarate monumente ale naturii. Printre acestea se numara – Floarea de colt (Leontopodium alpinum), Papucul Doamnei (Cypripedium calceolus), Degetarutul Pitic (Soldanella montana) – o planta erbacee specifica regiunilor montane, crescand mai ales la liziera padurilor – Crinul de padure (Lilium martagon), o frumoasa planta care infloreste in apropierea padurilor de stejar, Bujorul romanesc (Paeonia Peregrina), o varianta a bujorului de munte, care creste in Dobrogea si nu a fost identificat in nici o alta parte a lumii, Ghintura galbena (Gentiana Lutea), din pajistile alpine, Roua cerului (Drosera rotundifolia), o planta carnivora, foarte rara in tara noastra, irisul de balta (Iris pseudacorus) etc.

In acelasi scop, al ocrotirii florei si faunei, in Romania, peste un milion de hectare reprezinta arii protejate, precum Parcul National Retezat, Rezervatia Biosferei Delta Dunarii, Parcul National Piatra Craiului, Parcul National Portile de Fier, rezervatia Cheile Nerei, Cheile Bicazului etc.

Dintre speciile endemice din Romania, adica cele care sunt originare si cresc pe o suprafata geografica bine determinata, cele mai cunoscute sunt Garofita de Piatra Craiului (Dianthus callizonus), Micsandra de munte, din Bucegi, Angelica (Angelica arhangelica), Sangele voinicului (Nigritella nigra), Flamanzica de colt (Draba compacta), Zambrul (Pinus cembra) – un conifer, care creste in zonele montane, cu o inaltime care poate sa ajunga pana la 30 de metri – Tisa (Taxus baccata), copac care creste, in mod natural, in padurile de fag, Woodsia glabella – o feriga din Bucegi s.a.m.d.

Situata la intersectia paralelei de 45 de grade latitudine nordica si a meridianului de 25 de grade longitudine estica, adica la jumatatea distantei dintre Ecuator si Polul Nord, Romania este un spatiu geografic fata de care natura a fost extrem de generoasa, punand alaturi lanturi muntoase, campii, dealuri, delta, rauri, depresiuni, litoralul Marii Negre, cu o flora si o fauna pe masura, diverse, unice adeseori, adica o tara pe care ar trebui sa o redescoperim noi, romanii, in primul rand, sa o pretuim si sa o ocrotim, pentru prezent si pentru generatiile urmatoare.