Coincidentia oppositorum este o expresie latinească şi se traduce prin “coincidența contrariilor” sau “unitatea contrariilor”. Aceasta este o noțiune filosofică profundă, care exprimă ideea că opozițiile (precum lumina și întunericul, binele și răul, viața și moartea etc.) nu sunt neapărat ireconciliabile, ci pot coexista și se pot unifica la un nivel superior de înțelegere sau existență.
Deşi originea expresiei se află în lucrarea „De docta ignorantia” (Despre ignoranța învățată), a lui Nicolaus Cusanus (1401- 1464), filosof, astronom, teolog și cardinal german, din perioada Renașterii, ideea “unității contrariilor” este prezentă și profund înrădăcinată în gândirea filosofică a Antichității, chiar dacă expresia „coincidentia oppositorum” nu era folosită ca atare. Mai mulți filosofi presocratici și post-socratici au explorat ideea că opusele sunt interdependente și că realitatea ia naștere tocmai din tensiunea și echilibrul dintre ele.
Coincidentia oppositorum în viziunea anticilor
Heraclit din Efes (circa 540–480 î.Hr.), filosof grec, presocratic, autorul celebrei maxime “Panta rhei” (“Totul curge”), considera că existența, implicit omul, se află în permanentă mișcare și schimbare, iar această dinamică este guvernată de o tensiune a contrariilor: cald-rece, uscat-umed, viață-moarte – “Drumul în sus și drumul în jos sunt unul și același”. Contrariile nu sunt opuse absolut, ci polarități care se transformă una în cealaltă – din opoziție rezultă echilibrul și ordinea cosmică (logos).
Anaximandru, astronom, filosof, matematician al Greciei antice, susţinea şi el că toate lucrurile provin din “apeiron” (nelimitatul, infinitul) și că opozițiile (cald-rece, uscat-umed etc.) se desprind din acest principiu originar. Lucrurile “își plătesc datoria unele altora”, spunea filosoful, pentru nedreptatea pe care o comit prin dominația temporară — o formulare poetică a alternanței și echilibrului contrariilor.
Pitagoricienii (adepţii filosofiei lui Pitagora) au descris şi ei lumea în termeni de “perechi de opoziții” – limitat/ nelimitat, par/ impar, lumină/ întuneric, masculin/ feminin – înţelese ca principiu ordonator, nu conflictual — iar cosmosul (ordinea) apare din armonizarea acestor polarități.
Stoicii (reprezentanţi ai unei şcoli filosofice fondate de Zenon, în jurul anului 300 i.Hr.) susțineau că “rațiunea cosmică” (logos) guvernează universul și că toate lucrurile, chiar și cele opuse, fac parte dintr-o ordine universală, iar existența răului sau a suferinței este justificată ca parte a unui “plan” mai larg, care conduce la echilibru și armonie.
Viziunea lui Platon şi a lui Aristotel despre “contrarii”
Ideea de “coincidentia oppositorum” este prezentă şi în “Dialogurile” lui Platon (“Phaidon”, de exemplu), în care filosoful vorbeşte despre “dialectica contrariilor” – viața se naște din moarte și invers. Prin aceasta, Platon explorează ciclul existenței, în care contrariile nu se exclud, ci se succed. În “Republica”, armonia din sufletul “just” este văzută ca o echilibrare a părților raționale şi pasionale — iar armonia într-un stat reflectă același model.
Aristotel (384–322 î.Hr.) a analizat opozițiile în cadrul conceptelor de “potență și act”. De exemplu, sămânța (potență) devine copac (act), în opoziție cu starea sa anterioară. Opozițiile sunt esențiale în mișcare și schimbare – fără contrarii, nu ar exista devenire.
Coincidentia oppositorum în filosofia medievală
Filosoful şi teologul medieval Nicolaus Cusanus este cel căruia i se atribuie, aşadar, paternitatea acestei expresii – coincidentia oppositorum – deşi ideea a fost prezentă, cu multe secole în urmă, în gândirea anticilor.
Cusanus introduce conceptul de “coincidentia oppositorum” ca un mod de a înțelege divinitatea — Dumnezeu este dincolo de orice opoziție sau contradicție și le cuprinde pe toate în unitatea Sa absolută,
Din perspectivă epistemologică, “unitatea contrariilor” se referă la faptul că mintea umană este limitată și, în încercarea de a înțelege realitatea absolută, ajunge la o formă superioară de ignoranță – “docta ignorantia”, cum o numeşte Cusanus, adică recunoașterea limitelor rațiunii în fața misterelor ultime.
La nivel metafizic, ideea este că lumea este alcătuită din opoziții (viață/ moarte, lumină/ întuneric etc.), dar toate acestea sunt manifestări ale unei unități fundamentale. Contrariile nu sunt doar în opoziție, ci se definesc reciproc și își găsesc sensul în ansamblu.
“Unitatea contrariilor” în Taoism
În filozofiile orientale (taoism, de exemplu, cu rădăcini adânci în spiritualitatea chineză antică), ideea de armonie a contrariilor este centrală. “Yin și Yang” sunt simboluri ale contrariilor (lumina și întunericul, masculinul și femininul etc.) care coexistă și se completează. Yin şi Yang nu sunt văzute ca “bun” şi “rău”, ci ca două categorii de acțiuni, fenomene, obiecte complementare – “yin” este parte a creației, a existenței și funcționării universului și înseamnă “întuneric”, “răceală”, “neant”, “pasivitate”/ “non-acțiune”, “dezintegrare” etc., iar “yang” – lumină, căldură, creştere, acţiune, dezvoltare etc.
În spiritul filosofiei taoiste, acceptarea acestui principiu conduce la armonia cu Universul, implicit la o o viaţă lungă şi fericită – idee prezentă şi astăzi în spiritualitatea orientală.
Interpretări ulterioare ale conceptului “coincidentia oppositorum”
Conceptul “coincidentia oppositorum”, de-a lungul timpului, a fost preluat și reinterpretat de mai mulți gânditori şi de diverse curente de gândire sau teologice.
Giordano Bruno, de pildă, simbol al libertăţii de gândire în perioada Renaşterii, a dezvoltat ideea în cosmologia sa panteistă (concepţie care identifică divinitatea cu natura, cu Universul, cu tot ce există) şi în scrierile legate de metempsihoză (reîncarnarea sufletului).
Carl Gustav Jung a aplicat ideea în psihologie, vorbind despre integrarea contrariilor în procesul de explicare a personalităţii şi de rezolvare a conflictelor interioare (proces de “individuaţie”) – “Sinele se manifestă în contrarii și în conflictul dintre ele; este o coincidentia oppositorum”/ “Nu există energie decât dacă există o tensiune a contrariilor; este deci necesar să descoperim opusul atitudinii spiritului conştient” (Carl Jung).
În timp, nenumăraţi artiști au valorificat această temă despre coexistența contrariilor şi complexitatea condiției umane în operele lor, de la poeţii orfici, până la literatura secolului al XX-lea (Samuel Beckett, Antonin Artaud, James Joyce etc.), pentru a explora complexitatea destinului uman şi pentru o mai justă înţelegere a lumii.
Unitatea contrariilor şi “Legea polarităţii”
“Legea polarităţii” afirmă că “totul” are doi poli/ o pereche de opuși, care sunt identici în natură, dar diferiți în grad. Cald și rece sunt două grade ale aceluiași fenomen (temperatura), lumină și întuneric (variații ale prezenței sau absenței luminii), bine și rău (extreme ale unei scale morale) etc. Această idee apare clar formulată în filosofia hermetică, în special în lucrarea “Kybalion” (anonimă, dar atribuită autorilor ocultişti de la începutul secolului al XX-lea).
Deși Legea polarității și unitatea contrariilor nu sunt termeni perfect echivalenţi (ci, mai degrabă, complementari), au totuşi câteva puncte comune – ambele concepte resping ideea unei separații absolute între opuși, ambele implică transformare, echilibru, și complementaritate.
“Coincidentia oppositorum” este un concept mai filosofic și metafizic, vizând integrarea contrariilor într-o realitate superioară, în timp ce “Legea polarității” este mai analitică și se concentrează pe continuitatea dintre elementele opuse. Ar putea fi văzute ca două fațete ale aceleiași idei fundamentale – realitatea nu este făcută din separări rigide, ci din relații dinamice între opuși, idee a cărei înţelegere este esenţială pentru a avea o viaţă echilibrată, pentru a reacţiona adecvat în faţa realităţii, a lua decizii care să ne fie favorabile, pentru a accepta că rezolvarea oricărei situaţii o găsim în interiorul nostru.
„Dacă schimbi felul în care te uiţi la lucruri”…
“Dacă schimbi felul în care te uiţi la lucruri, lucrurile la care te uiţi se schimbă”, spunea un cunoscut psiholog, dr. Wayne Dyer, într-una dintre cărţile sale, “Your Erroneous Zones” (“Zonele tale eronate”).
Mai mult, din viziunea “coincidentia oppositorum” şi din “Legea polarităţii” putem reţine că, în orice situaţie, există nu două, ci toate posibilităţile, că între raţiune şi suflet nu pot exista conflicte (cele două nu sunt în competiţie), ci, poate, doar dezacorduri temporare, de care tot noi suntem responsabili.
Ambele (cu toată forţa şi autoritatea secolelor pe care le-au traversat, pentru că au la bază aceleaşi principii) ne invită să înţelegem realitatea nu ca pe un câmp de conflicte iremediabile, ci ca pe o unitate profundă a contrariilor, să depășim gândirea binară și să căutăm o înțelepciune care să includă ambivalența, paradoxul și, poate, uneori, misterul.
