Criptocontinentele (continentele ascunse), două conglomerate enorme, ciudate, fierbinţi, îngropate adânc în inima Terrei, întinzându-se pe mii de kilometri, nişte suprastructuri cu compoziţie necunoscută, care ar putea absorbi şi încetini undele seismice şi care perturbă câmpul magnetic al Pământului, intrigă de câteva decenii pe geofizicienii din întreaga lume.
Seamănă cu un scenariu SF, dar pare a fi o realitate care preocupă tot mai mult lumea ştiinţifică – existenţa acestor criptocontinente, aflate la o adâncime de peste 2 900 de kilometri sub picioarele noastre, unul sub Africa şi altul sub Oceanul Pacific, o zonă de frontieră foarte eterogenă, un fel de interfaţă între mantaua Pământului şi nucleul planetei noastre.
Tomografiile seismice (după modelul tomografiilor medicale), care se folosesc de înregistrările cutremurelor pentru a cartografia structura internă a Pământului, sunt cele care au pus în evidenţă prezenta criptocontinentelor, care, dacă s-ar afla la suprafaţă, ar avea o înălţime de o sută de ori mai mare decât, de exemplu, Vârful Everest, adică au în jur de 800 de kilometri.
Criptocontinentele – ciudata zonă de frontieră din adâncul Pământului
Multe dintre informaţiile şi teoriile formulate până acum de geologi, pe baza studiilor, observaţiilor, ipotezelor, modelelor teoretice, vor fi, probabil, rescrise. Se ştie, de pildă, la momentul actual, că Pământul este alcătuit din mai multe straturi – la exterior, crusta, cu o grosime de aproximativ 40 de kilometri, formată din plăci tectonice, apoi mantaua Terrei, cu o grosime de 2 900 kilometri şi “nucleul”, ca o minge fierbinte, cu o grosime de 3471 kilometri, compus din metale, mai ales fier, loc în care se produc reacţii de fuziune, la temperaturi foarte înalte.
Nucleul este agitat de mişcări de convecţie (mişcări pe verticală ale unui fluid), cu o vitează de circa 30 de centimetri pe oră, aici avându-şi originea câmpul magnetic al Pământului. Pe de altă parte, rocile silicatice ale mantalei, solide, se deformează şi ele prin convecţie, cu aproximativ 10 centimetri pe an. Diferențele de compoziție și de proprietăți fizice și chimice dintre aceste două părți sunt la fel de mari ca cele observate între crusta solidă și oceane sau atmosferă. Prin urmare, se așteaptă ca structura interfeței dintre nucleu și manta să fie cel puțin la fel de complexă ca suprafața Pământului.
De fapt, seismologii au identificat un strat „anormal” la baza mantalei, pe care l-au numit iniţial D” (D al doilea) – în primele modele teoretice ale structurii Pământului “mantaua” fiind numită “stratul D”, cu două substraturi, D’ şi D”. Acest al doilea strat (D”) are o importanță geodinamică majoră şi, în plus, este punctul de “sosire” a plăcilor oceanice care s-au scufundat.
La acest nivel, al celui de-al doilea strat, se află ciudatele structuri de origine necunoscută – criptocontinentele – la 2 900 de kilometri în străfundurile Terrei, o prea mare adâncime pentru a putea fi studiate şi pentru a li se afla secretele prin observaţie directă.
Criptocontinentele şi protoplaneta Theia
Recent, în martie 2021, la cea de-a 52-a Conferinţă a Ştiinţelor Lunare şi Planetare, care s-a ţinut (virtual) la Huston, o echipă de cercetători de la Arizona University a lansat o ipoteză spectaculoasă despre originea criptocontinentelor. Mai exact, ar fi vorba de o protoplanetă, pe care au numit-o Theia, de mărimea planetei Marte, care, în urmă cu 4,5 miliarde de ani, ar fi intrat în coliziune cu Terra, iar resturile acestei protoplanete s-ar afla în adâncurile Terrei.
După coliziune, nucleul protoplanetei Theia ar fi fuzionat rapid cu nucleul Pământului. Cât despre mantaua protoplanetei, aceasta ar fi supravieţuit şi ar fi ajuns, sub forma unor “cioburi” uriaşe, mai puţin dense, încrustate în mantaua Terrei. Fragmentele cele mai mari din Theia ar fi criptocontinentele stranii de sub Africa şi Oceanul Pacific. Mai mult, acest cataclism, acest impact gigantic al protoplanetei Theia (în greceşte, “mama Lunii”) cu Terra ar fi dat naştere şi singurului satelit natural al Pământului, Luna.
Criptocontinentele – dovezi şi incertitudini
Când Theia a lovit Pământul, au fost expulzate, probabil, bucăţi mari de materie terestră, care au început să se învârtească în jurul planetei noastre. Una dintre aceste bucăţi mari s-a condensat, formând satelitul nostru, Luna. În sprijinul acestei ipoteze vine şi analiza rocilor lunare, aduse pe Pamant în cadrul misiunilor Apollo, care arată că suprafaţa Lunii a fost cândva “topită”. În plus, şi compoziţia geochimică a rocilor terestre şi lunare este similară.
Există şi puncte de vedere care, acceptând acest scenariu potrivit căruia criptocontinentele sunt rămăşiţele unei catastrofe cosmice, consideră, pe baza probelor lunare, că protoplaneta Theia ar fi putut să se împartă, din cauza coliziunii, într-un miez sărăcit în fier şi o manta bogată în fier, cu aproximativ 2 – 3,5% mai densă decât cea a Pământului şi că acesta ar fi motivul pentru care, la scurt timp după impact, nucleul protoplanetei s-ar fi contopit cu cel al planetei noastre, iar mantaua, datorită densităţii particulare, nu s-ar fi amestecat cu mantaua terestră şi s-ar fi depus, în “grămezi” uriaşe, în apropierea nucleului, sub manta.
Asemănarea dintre rocile lunare şi cele terestre şi simulările pe calculator au dus şi la ipoteza, susţinută de cei mai mulţi cercetatori, că impactul dintre Terra şi protoplaneta Theia, care explică criptocontinentele, ar fi fost unul frontal (nu tangenţial).
Terra, Theia şi Luna – indisolubil legate în destinul lor cosmic
Mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul axei sale, în 24 de ore, cât şi înclinaţia axei de rotaţie sunt consecinţele impactului în urma căruia s-a format Luna. Fără satelitul său natural, înclinaţia axei de rotaţie a Terrei ar varia haotic, fără Lună, istoria Pământului ar fi fost cu totul alta, iar viaţa nu ar fi fost posibilă sau ar fi arătat cu totul altfel.
Faptul că rotaţia Pământului în jurul axei sale încetineşte uşor în timp se datorează efectului gravitaţional al Lunii asupra Terrei. Ceasurile atomice indică faptul că, astăzi, o zi este mai lungă cu circa 1,7 milisecunde decât în urmă cu un secol. Luna influenţează major mareele oceanice, care, la rândul lor, au avut un rol esenţial în selecţia naturală, împingând animalele să colonizeze zonele de uscat.
Chiar dacă prezenţa criptocontinentelor în inima Pământului este, deocamdată, doar o ipoteză, sigur este că Terra, Protoplaneta Theia şi Luna sunt şi vor rămâne indisolubil legate în destinul lor cosmic.
Alte teorii surprinzătoare despre misterele din adâncul Terrei
În 1995, un angajat NASA declara presei că, la Staţia de cercetare de la Cap Canaveral, Florida, s-a receptat un semnal radio care venea din adâncurile Pământului şi despre care mulţi specialişti nu au ezitat să spună, atunci, că ar veni de la o formă de viaţă foarte inteligentă: “Oricine ar fi cei care au transmis semnalul, spunea angajatul NASA, cu siguranţă că dispun de o tehnologie avansată, capabilă să transmită semnale care pot străbate scoarţa terestră, bazate pe un cod matematic foarte complex”.
S-a mai observat, de-a lungul timpului, că, de câte ori unele plăci tectonice, din cauza cutremurelor şi a erupţiilor vulcanice, alunecă în mantaua terestră, niciodată nu se scufundă mai adânc de 1 500 de kilometri, unde se află un strat foarte dur, format din roci necunoscute – un fenomen care uimeşte şi astăzi şi care a rămas fără vreo explicaţie valabilă.
Cei care au avansat Teoria Pământului gol în interior cred că există un fel de “soare interior”, de mici dimensiuni, care ar fi alimentat de radiaţiile suprafeţei interioare a Pământului, în formă de cochilie (un fel de “sferă Dyson”, sistem de sateliți solari care înconjoară complet o stea) şi care ar explica magnetismul terestru.
Convergenţa ştiinţei şi a miturilor
Oricât ar părea de paradoxal, teoriile pe care oamenii de ştiinţă le formulează astăzi, despre structura internă a Terrei, cu argumente şi simulări teoretice performante, la nivelul tehnologiei secolului al XXI-lea, se regăsesc în vechile mituri ale multor popoare. Înţelepţii din Tibet, de exemplu, pretind că există “un rege al lumii adâncurilor”, că reşedinţa acestei lumi este “Shambhala” şi că acest “rege” transmite oamenilor secretele ştiinţelor, artelor, filosofiei, religiilor.
În miturile indienilor Macuxis, din America de Sud, se povesteşte despre lumea adâncurilor, despre care ei ştiu de la strămoşii lor, “Copiii Soarelui”, care puteau coborî la “Uriaşii strălucitori”, zeii de “Jos”, care aveau 3-4 metri înălţime, prin tuneluri uriaşe, prin labirinturi, la jumătatea călătoriei celor “aleşi” petrecându-se un fenomen excepţional – călătorii deveneau imponderabili, puteau zbura. Iar la capătul călătoriei, în inima Pământului, puteau vedea cum, sub un Soare “interior”, creşteau fructe şi cereale enorme, necunoscute oamenilor.
Se pare că adâncul Pământului, acolo unde s-ar afla criptocontinentele, acolo unde se poate găsi ce a rămas din Theia, ascunde mari secrete, care nu se lasă încă descoperite. La ora actuală, spunea un cunoscut cercetător de la Universitatea Utah, Lowell Miyagi, “Ştim cu mult mai mult despre suprafaţa planetei Marte, decât despre interiorul Terrei”.
