România are multe locuri în care istoria și sfințenia merg mână în mână. În spațiul acesta greu încercat, trecutul i-a învățat pe oameni să-și agațe de ziduri și turle înalte rugămințile la care conducătorii lor au rămas mereu muți. De asta are România atâtea biserici. Pentru aceia cărora, ochii mult prea îngenunchiați au căutat alinare spre cer.

32 (2)

Așa se face că Hunedoara, ținutul bisericilor de piatră, găzduiește două mari momente istorice într-un singur loc. Satul Crișan, comuna Ribița este locul în care s-a născut unul dintre eroii răscoalei moțești de la 1784, alături de care au condus revolta în acele zile, trașii pe roată, Horea și Cloșca. Dacă ajungi pentru prima dată pe aceste meleaguri, îți va fi foarte ușor să înțelegi cum poate un om să își iubească atât de tare pământul și libertatea. Case frumos dereticate, grădini îngrijite, aburi care se ridică de peste dealuri. O liniște aproape ireală și oameni care sunt gata oricând să își deschidă porțile sufletului pentru tine. Așa aș caracateriza lumea de aici. Dar, dincolo de asta, descoperim împreună o altă lume. Aceea de la Mănăstirea Crișan unde…

34

Pașii se răresc odată ce urci panta care te aduce în fața porții. Iar ochiul îți încremenește în fața celor nevăzute. Și mintea…mintea uită parcă de viața de dincolo de gard. Pe când sufletul…el zburdă în voie, dincolo de altare, până la casa de mai sus de nori.

71

Te afli în fața unuia dintre locurile vechi în care, acum mai bine de patru sute de ani, ortodocșii își înălțau biserica. Și asta pentru că se săturaseră de ofensiva calvină de la acea vreme, iar nobilii locului închinaseră ochii și genunchiul în fața calvinilor. Drept urmare, ortodocșii rămași drepți în credința lor și-au clădit biserică din piatră și cărămidă. Au pus umăr de la umăr, și-au adunat materiale, au primit sprijin și din partea egumenilor Prislopului și, mai apoi, chiar a Domnului Mihai Viteazul și au ridicat aici o biserică să le aline sufletele. Inițial, biserica era foarte mică, după cum o arată și ruinele fundației, care încă se mai păstrează în incinta mănăstirii. Primele atestări ale acestui lăcaș datează însă din secolul al XVII-lea când, la acea vreme, așezământul era un adevărat complex monahal cu chilii, trapeză și turn clopotniță. Un secol mai târziu, pe fondul răscoalelor din Transilvania, mănăstirea a fost părăsită și, de-a lungul timpului, din vechiul complex au mai rămas doar ruine. O bună bucată de vreme, mănăstirea a fost dată uitării. Până după anul 1989, când o mână de călugări au hotărât să redea acestui loc frumusețea și renumele de odinioară. Așa se face că, astăzi, mănăstirea este iarăși un complex monahal în care viețuiesc 15 călugări.

14

13

113

Dar ce este oare așa deosebit la acest loc, încât să merite să-i treceți pragul? Să luăm pas cu pas firul poveștii. Am ajuns pentru prima dată aici, anul acesta în luna martie, la insistențele unui prieten, care îmi tot spunea că este mănăstirea lui de suflet și trebuie măcar o dată să îi trec pragul. După ce vizitasem în țara asta mai toate mănăstirile importante și cu trecut istoric din ea, știam la ce să mă aștept, mai ales că majoritatea sunt construite după același tipar și au aceeași funcționalitate. Dar „la Crișan e altfel, ai să vezi” îmi spunea prietenul meu, eu îngânându-i de zor vorbele. Am ajuns la lăsarea serii. Pe drumul care leagă orașul Brad de Țebea, ne-a urmărit de zor un apus sfâșietor de frumos care se juca în oglinda retrovizoare, mai ceva ca un copil în parc. De la drumul principal și până la poarta mănăstirii sunt numai patru kilometri. Pe care i-am parcurs în tăcere ca într-un fel de spovedanie mută. Nu m-a mirat deloc acest fapt. Întâlnisem de multe ori starea aceea, în momente în care urma să pășesc în locuri sfinte.

122

Odată ajunși la poarta mănăstirii, cobor din mașină și, în continuare nimic nu mă surprindea. Corpul de chilii se întindea alene, pe o latură a curții imense. Undeva în partea stângă, începea să se zărească biserica. Albă, înaltă, suplă, impunătoare. Trec agale de ea, deși eram curioasă să văd cum arată pe dinăuntru mai ales că, lipit de ea, aștepta să-i trec pragul și un mic paraclis.

„Aici s-a născut rugăciunea!”

DSC_0262b

Cu toate acestea, prietenul cu pricina mă ia de mână și mă duce să îmi arate alt loc. „Hai cu mine să vezi unde s-a născut rugăciunea”, îmi spune el. Sus pe trepte, printre mormintele celor care au ajutat la ridicarea acestui lăcaș și ale unora dintre nevoitorii ei, mergem în pădure. Treptele din ce în ce mai abrupte semănau deja cu dealul Golgotei, evident la o scală mult mai mică. Mă opresc să îmi trag sufletul, când, în fața mea văd așteptând cuminți, la adăpostul copacilor, bănci lungi. Le privesc nedumerită. Era ca și cum cineva ar fi amenajat acolo, peste noapte, un mic amfiteatru. Îmi rotesc privirea și iată, acolo, în mijlocul naturii era un altar! În întregime realizat din lemn, frumos împodobit cu sculpturi și icoane, altarul poartă hramul Izvorul Tămăduirii. Pentru cei neobișnuiți decât cu zidurile bogat pictate ale bisericilor, apariția este una cu adevărat surprinzătoare. La acea oră, nimeni nu se afla în fața altarului. Nicio slujbă nu își înălța psalmii mai sus de el.

Citește și:  Cele mai frumoase peşteri pe care poţi să le vizitezi în România

62

M-am așezat pe una dintre băncuțele acelea, încercând să ascult liniștea care parcă izvora de pretutindeni. M-am gândit că nu poate fi altfel, dar că nu poate veni din pământul acesta greu încercat. Aici s-a vârsat sânge, peste tot, pământul poartă urmele jertfelor, aici au murit oameni pentru libertate și neatârnarea neamului, iar țărâna care le adăpostește oasele nu poate fi nicidecum liniștită. Nu liniștea aceea trebuia să vină din alt loc, mi-am spus. Am închis pentru o clipă ochii, deși priveam spre altarul acela. E altarul pădurii, gândeam eu. Și atunci am înțeles. Fără niciun cuvânt, fără nicio altă piedică, am simțit cum liniștea venea direct din sufletul meu. Se împrăștia peste tot în jur, cuprinsese copacii, băncile acelea cuminți, pământul și cerul la un loc. Da, pământul despre care credeam că nu e liniștit, acel pământ în care se răscoleau altădată chinuiții sorții era acum plin de liniște.

12 (2)

Și mi-a vorbit despre Crișan, despre cnezii de Ribița, despre iertare, înțelegere și rugăciune. Despre altare ridicate mai sus de ziduri, despre sfințire și duh nerăstignit, despre îndumnezeire și iubire.

Când am deschis ochii, altarul din fața mea îmi părea la fel. Dar ceva se schimbase, îmi spuneam. O fracțiune de secundă nu mi-am dat seama ce. Până nu am coborât din nou acele trepte, până în fața bisericii de zid de acum, unde se află și un mic lac amenajat. În oglinda lui, mi-am văzut chipul și am înțeles. Eu eram cea care mă schimbasem. În ochii mei, era o lumină puternică. Pentru mine, altarul acela fusese ridicat. Pentru mine și alții asemeni mie, care caută, năzuiesc și găsesc. Acum era timpul să trec și dincolo de ziduri, unde să îmi plec genunchii. Biserica și paraclisul sunt, ca multe altele, frumos împodobite în culori calde și chipuri blajine. Se cade să le treceți pragul fie și numai pentru o clipă. Dar, pentru mine, adevărata biserică de la Crișan este acolo sus pe coama dealului, în pădure.

Viață nouă, straie noi

13 (2)

Nicio lună nu a trecut până când m-am reîntors acolo pentru slujba de Înviere. O să întrebați desigur cum de nu am fotografii de la un asemenea moment? E simplu! A fost prima mea slujbă de Înviere la Cișan. Și prima dată când am văzut o pădure întreagă plină de suflete și lumini. Era un tablou greu de descris în cuvinte. Un spațiu care trecea dincolo de timp și de realitate. Doar slujba de Înviere se auzea de peste tot, din difuzoare, sfredelind codrii, până departe, în inimi. În astfel de locuri, mintea ți se oprește undeva prinsă de realitate. Ce se întâmplă la Crișan, metamorfoza sufletească prin care poți trece este una departe de orice spațiu și timp prezent. N-am putut apăsa pe declanșator. Nu am putut privi prin obiectiv toată această scenă. Pentru că mâna mi se odihnea pe lumânare. Mintea renunțase să mai hoinărească. Iar ochii priveau dincolo de obiectiv, direct în sufletele celor de acolo.

171

Nu îți poți imagina cum e să simți pentru o clipă că atingi infinitul. Asta am simțit eu la Crișan. Un loc despre care nu multă lume știe, unul din acele locuri pe lângă care ai trece, poate, în goană de roți. Dar te sfătuiesc să oprești. Pentru că, din când în când, fiecare dintre noi avem nevoie de un reset. Total. Iar aici la Crișan e nevoie doar de niște trepte, un pâlc de copaci, un sunet de toacă și o rugă înălțată mai sus de inimă.

123

Sfințenia și liniștea merg mănă în mână atunci când știi unde să le cauți. La fel și iertarea. Am plecat odată cu noaptea de la Crișan. Și prima și a doua oară. De fiecare dată, mai bogată. Și la final, reînviată, lăsând în urmă omul vechi, pentru acela nou, plin de lumină. Nu de multe ori, în viață, îți este dat să te simți așa. Și nu multe locuri ascund chiar sub privirile oricui asemenea taine. Iată zidirea pentru care a luptat Crișan odinioară, alături de trașii pe roată! Aici, la mănăstirea cu același nume, timpul nu are timp. E doar rugă simplă și lepădare. De sine și de dureri. Mai ales de cele purtate în spate, de sute și sute de ani.

121NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.