Luna este singurul satelit natural al Pamantului asa dupa cum cu totii stim si poate ca si singurul astru care oricat de mult ar fi cunoscut, tot va ramane misterios, tinand pentru sine tainele proprii cat si plin de frumusete vesnica. Iar aici desigur ne gandim la partea intunecata a Lunii si partea sa vizibila cat si la multele mituri care au luat nastere in urma diverselor. Despre suprafata Lunii cat si despre structura sa s-au aflat inca din anii 1969 foarte multe informatii, acestea fiind datorate celor patru aparate de masurat seismele care au fost amplasate in spatiul selenar.
Intre anii 1969 si 1972 au fost intr-adevar dezvaluite cutremure la nivelul structurii Lunii insa acestea au aratat doar ca astrul in sine are o activitate proprie si desigur s-a putut forma si o idee despre diametrul pe care aceasta il are. Astfel s-a putut observa ca Luna are in cadrul nucleului sau o raza de mai bine de 241.4 kilometri, iar nucleul intern are in cea mai mare parte in componenta sa fier. La exteriorul nucleului insa astrul este acoperit de substante lichide, iar aici raza sa masoara nici mai mult nici mai putin de 329.9 de kilometri.
Se stie ca suprafata lunii nu prezinta deloc uniformitate, ea fiind caracterizata prin pete foarte mari, negre, care au fost considerate a fi oceane terestre, numite chiar mari la inceputul veacurilor, cand oamenii abia au descoperit acest astru. Totusi cu timpul s-a putut observa ca aceste „oceane” nu sunt altceva decat suprafete foarte mari de regolit, care au in componenta foarte mult bazalt, de provenienta vulcanica, ele fiind impartite si distribuite foarte haotic pe toata suprafata lunii. Majoritatea acestor suprafete se spune ca ar fi pe partea vizibila a lunii, iar partea intunecata a sa, nu are decat extrem de putine, cu dimensiuni foarte mici. Pe intreaga suprafata a Lunii mai descoperim insa si platouri vaste, care au la suprafata lor regolit, cu mai putin bazalt. Astfel aceste platouri sunt oarecum reflectorizante. Alte forme de relief de la baza lunii mai sunt si craterele cat si circurile, ele fiind rezultate din ciocnirea unor meteoriti sau a unor asteroizi cu spatiul selenar.
Craterele s-au format desigur si ele la inceputul sistemului solar in momentul in care se gaseau foarte multe astfel de corpuri ceresti in spatiul nostru universal. Cel mai mare crater al Lunii poarta denumirea de Bailly, iar lungimea sa masoara nici mai mult nici mai putin de 295 de kilometri, avand o adancime de 3.960 de metri, deci aproape cat cel mai inalt varf al Alpilor, situat in Franta, pe numele sau Mont Blanc. Tot pe suprafata lunii gasim si un relief mai vechi de natura vulcanica, care are o vechime si mai mare, acesta fiind prezent cam din timpul formarii Lunii, deci de la inceputurile sale. In vremurile de demult se credea ca partile luminoase sunt continente iar partile intunecate sunt oceane sau mari, Luna avand in componenta sa si vai vaste. Denumirea de Mare s-a pastrat si in ziua de azi, iar cea mai cunoscuta este chiar Marea Ibrium, care inseamna in limba romana Marea Ploilor. Aceasta masoara peste 1.200 de kilometri. Unul dintre cei mai inalti munti are peste 6.000 de metri lungime si se afla in Polul Sud.
Fata care poate sa fie vazuta a Lunii prezinta foarte multe cratere care au diametre de peste 240 de kilometri iar suprafetele care sunt vizibile chiar si cu ochiul liber pe Pamant si sunt mai luminate poarta denumirea de coline. Rocile care sunt prezente in aceasta parte a lunii au o vechime foarte mare, se estimeaza ca varsta lor este de pana la 4 miliarde de ani iar petele de o culoare mai inchisa sunt de fapt zone foarte joase, care au fost acoperite in trecut cu multa lava. Vechimea rocilor acestor zone este de peste 3.9 miliarde de ani, pana la 3 miliarde de ani.
Partea ascunsa a lunii sau partea intunecata a fost pentru prima data fotografiata de sonda rusa numita Luna 3, in anul 1959. se pare ca in acea zona exista mai putine coline si mai multi munti. Totusi expresia partea intunecata a Lunii se pare ca este eronata deoarece acea parte primeste si ea lumina de la Soare avand in vedere ca Luna face inconjurul Soarelui impreuna cu Pamantul.
Asa cum s-a putut observa Luna are o structura similara cu cea a Pamantului, ea fiind stratificata. Elementele chimice sunt de asemenea similare chiar daca ele au cantitati diferite. Rocile care se gasesc pe Luna sunt de urmatoarele feluri: roci vulcanice, acestea s-au format in urma lovirilor cu meteoriti si cu asteroizi, au foarte mult calciu, roci conglomerate, care poarta denumirea de brecii. In plus se pare ca in partea nevazuta a Lunii s-a descoperit nu de mult timp ca exista la suprafata un soi de gheata. Acest lucru a fost confirmat de la data de 13 noiembrie, prin intermediul sondei Lunar Crater Observation and Sensing Satelite, prescurtat LCROSS, cand numeroasele date transmise dupa masuratori si alte spectometre au reusit sa surprinda existenta apei inghetate. Acest lucru insa este desigur intarit si de faptul ca pe Luna, mai ales in zonele de la poli, exista hidrogen, ceea ce se stia de ceva vreme.
