Haţegul este una dintre destinaţiile mele preferate de weekend. Plecăm de vineri după-amiază şi ajungem în jurul orei 21.00 la Haţeg. Drumul mi se pare de fiecare dată foarte lung, deşi este şi din cale afară de frumos. Prima oprire este cea alimentară, la Deduleşti, pentru un mic sau doi cu muştar. Din pricina aglomeraţiei infernale de acolo, a cozii la grătar şi a lipsei locurilor de parcare, o astfel de oprire ne ia în jur de 40 de minute. Uneori, are şi consecinţe mult mai grave, mai ales de-a lungul serpentinelor pe care le parcurgi, ulterior, în viteză şi cu stomacul plin. Avem de gând să renunţăm de acum înainte la “staţia” Deduleşti.

În continuare, defileul Jiului îţi pune nervii la încercare, însă minunăţiile pe care natura ţi le aşterne sub ochi, de-a lungul acestui drum, te fac parcă să uiţi de răul de maşină. De fiecare dată când am mers prin defileul Jiului, se lucra la drum. Din trei în trei kilometri ne opream în faţa unor “semafoare” primitive, ţinute în mână de muncitori. Stăteam la cozi. Apoi dădeam cu maşina în gropi. Iar ne opream, iar aşteptam.

Din fericire, am avut ocazia să facem şi o oprire foarte relaxantă, cu totul alt gen de “distracţie” decât cea alimentară: mănăstirea Lainici.

lainici
Ne-am oprit în parcarea amenajată pentru turişti, uimiţi să descoperim câtă lume ajunsese deja acolo înaintea noastră. Curtea mănăstirii era plină, oamenii se agitau, unii făceau poze, alţii beau apă sfinţită, alţii vizitau, alţii se rugau, alţii discutau între ei, copleşiţi de frumuseţea dinaintea ochilor.

lainici18
La intrarea în curtea mănăstirii, se află un mic magazin religios unde se vând cărticele, icoane în toate dimensiunile posibile, mătănii, lumânări şi candele, acatiste şi calendare ortodoxe. Nu am reuşit să pătrund înăuntru, întrucât magazinul era plin de turişti care se îmbulzeau, se uitau, întrebau, cumpărau, plăteau.
La Lainici există două biserici, una veche şi una nouă. Sunt de o frumuseţe rară.

lainici3

Am nimerit într-o după-amiază senină, cu razele soarelui reflectându-se în crucea aurită a bisericuţei celei vechi.

lainici21

Nu se ştie foarte clar când a fost construită biserica cea veche, cert este că mănăstirea Lainici exista deja în secolul al XIV-lea, datorită sfântului Nicodim de la Tismana, venit aici pentru a susţine credinţa ortodoxă. El reuşeşte să imprime mănăstirii un spirit atât de puternic, încât armata imperială a habsburgilor decide s-o distrugă.

lainici4

Timp de mai multe sute de ani, nu se mai ştie nimic de mănăstirea Lainici, dar în 1780, schimnicul Atanasie adună o obşte de 30 de călugări şi însufleţeşte iarăşi locul. În secolul al XIX-lea, boierii olteni reconstruiesc biserica din piatră. Un episod foarte interesant, de care am aflat ulterior: în 1817, Tudor Vladimirescu, urmărit de turci, se ascunde în obşte, îmbrăcând haine de călugăr. Deghizarea este atât de reuşită, încât turcii devastează mănăstirea, dar nu dau de el.

lainici2

În timpul Primului Război Mondial, biserica este profanată şi parţial distrusă de către trupele germane care pun pe foc o parte din obiectele ei de cult şi arhiva. În 1930, mănăstirea Lainici reînvie din propria cenuşă, biserica este reparată şi se organizează aici o nouă obşte de călugări. Apoi, comuniştii veniţi la putere au devastat-o la rândul lor, au scos-o din rândul sfintelor lăcaşe şi au încuiat-o cu lacătul, considerând-o o simplă casă de oaspeţi.

lainici19

După Revoluţia din 1989, mănăstirea Lainici devine una dintre cele mai căutate biserici ale Olteniei, iar din cauza numărului foarte mare de creştini veniţi la slujbe, se decide construirea unei noi biserici, mult mai mare şi încăpătoare. Aceasta nouă m-a impresionat în mod special.

lainici25

Pe dinafară arată ca o mică bijuterie, îmbrăcată toată într-o dantelă albă. Pridvorul este plin de picturi realizate în culori intense, foarte frumoase, emoţionante, mai ales datorită celor câteva cuvinte scrise deasupra lor: “Sunt vremuri când Dumnezeu coboară la oameni şi sunt vremuri când oamenii urcă la Dumnezeu”.

lainici15
Am stat la mănăstirea Lainici mai mult de un ceas. Am aflat, cu acestă ocazie, şi de sfântul Irodion, ale cărui moaşte au fost descoperite abia în anul 2009.

lainici10
Drumul spre Haţeg a devenit un strop mai suportabil, a trecut mai repede. Cu numai vreo 50 de kilometri înainte să ajungem, s-a pornit ploaia. Cerul s-a întunecat, dar priveam în zare, acolo unde ar fi fost mănăstirea Prislop. Deasupra acelui loc nu a plouat şi nici nu s-a întunecat. Soarele strălucea cu putere, străpungând norii şi a continuat să strălucească până la ceasul înnoptării.

soare deasupra prislopului
Când am ajuns în Haţeg, s-a oprit şi ploaia. Ne-am bucurat de un curcubeu imens, foarte frumos, care părea să se fi întins ca o aripă protectoare asupra micului orăşel. A durat vreo 30 de minute, mă tot aşteptam să dispară, dar nu dispărea. Ne-am cazat la hotel Ferdinand, în jurul orei 21.00. Morţi de foame, am luat la colindat străduţele.

pe strazile Hategului

Din păcate, Haţegul nu dispune de restaurante sau măcar localuri în care să poţi mânca. Am găsit fix o singură pizzerie deschisă, am intrat urgent şi am ocupat prima masă liberă – de fapt, era şi ultima masă liberă. Am aşteptat vreo 15 minute până când domnişoara chelnăriţă a apucat să ne aducă meniurile. Deşi localul dispunea de vreo 12 mese, dacă nu şi mai multe, o singură angajată trebuia să ia toate comenzile, să răspundă la întrebări şi solicitări diverse, să strângă vesela, să schimbe feţele de masă, să spele la bucătărie şi să servească şi mâncarea. Aşa că nu ne-am îmbufnat deloc, aşteptând-o. Am fost fericiţi că prepararea bucatelor nu cădea tot în sarcina ei. După vreo alte 10 minute, ne ia comanda, dar ne atrage insistent atenţia că va dura cam 40 de minute, întrucât primiseră deja numeroase comenzi. La cât eram de înfometaţi, nu am făcut scandal. Dar după vreo 25 de minute, surpriză! Chelnăriţa se apropie şi ne anunţă, fără niciun soi de jenă, că aşteptarea noastră se va prelungi cam cu încă o oră, pentru că bucătăreasa a primit o comandă specială de livrat acasă – nişte rude de-ale patronului care trebuie servite numaidecât. Evident, ne-am ridicat şi am plecat, leşinaţi de foame.
Am alergat la magazinul Lidl ce străjuieşte falnic intrarea în orăşelul Haţeg, dar era închis. Se făcuse ora 22.00 între timp. Am alergat şi spre o cofetărie pe care o ochisem ceva mai devreme, dar era şi ea tot închisă.  Pe drum spre hotel, nu am găsit nici măcar o alimentară deschisă. Cu nervii întinşi la maxim de foame, am cerut celor de la recepţie să ne servească în avans micul dejun. Nu aveau cum, căci restaurantul fusese închiriat pentru o petrecere de majorat. Totuşi, patroana hotelului a fost foarte drăguţă şi, văzându-ne morţi de foame, ne-a aranjat o masă lângă bar şi ne-a servit cu aperitive de nuntă.

Citește și:  Maramureș, istoria lemnului II

A doua zi, am fost la mănăstirea Prislop. O mai văzusem, dar este un loc în care îţi doreşti mereu să revii. Aglomeraţia era de nedescris, oamenii veniseră cu autocare, maşini personale, microbuze şi pe jos. Acoperişul mănăstirii a fost restaurat – din verde cum era, acum s-a transformat în roşu. La mormântul Părintelui Arsenie Boca, oamenii cântau şi plângeau. Nu ştiu câte ore am stat la coadă, acolo timpul are altă valoare, se simte altfel – de fapt, nu i se simte trecerea. Am descoperit şi bradul pe a cărei scoarţă a apărut o cruce. Nu este lucrare făcută de om, crucea şi-a făcut, pur şi simplu, singură apariţia, dar la Prislop, absolut nimic nu te poate mira. Măicuţele sunt foarte energice, extraordinar de credincioase şi veşnic în alergătură. Primesc pomelnice, bat toaca, spun rugăciuni, organizează lumea din coadă, stau de vorbă cu pelerinii, aranjează florile din cimitir. Din gura lor, afli o grămadă de minuni petrecute la mormântul Sfântului Ardealului. Totuşi, nu permit vizitatorilor să facă poze crucii lui Arsenie Boca.

prislop
Am plecat de la Prislop după prânz şi ne-am dus să vedem rezervaţia de zimbri, la vreo 11 kilometri de Haţeg. Drumul prin pădurice este, ca peste în România, încântător, deşi nu încap două maşini în acelaşi timp. La baza rezervaţiei, parchezi maşina şi eşti luat în primire de câţiva căţeluşi foarte veseli, prietenoşi şi insistenţi să le oferi ceva de mâncare. De acolo, este de mers pe jos cam zece minute. Se plăteşte o taxă de intrare. Rezervaţia este aşezată la ieşirea din pădurice, în câmp deschis. Adăpostul zimbrilor e mare, iar zimbrii nu prea s-au obişnuit nici acum cu vizitele turiştilor.

zimbru hateg1

Ce-i drept, unii turişti sunt de-a dreptul enervanţi. În ciuda panourilor care semnalizează clar că nu ai voie să deranjezi zimbrii, nici să te urci pe gardurile ţarcului, un grup foarte vesel exact cu aşa ceva se ocupa când am ajuns noi acolo. Doi zimbri luau tacticos masa, iar tinerii din grupul respectiv luaseră deja gardul cu asalt şi trăgeau animalele de coarne şi chiar le ciupeau de blană. Alţii aruncau cu paie în ei, dornici să vadă cum arată zimbrii la furie. Totuşi, animalele şi-au păstrat calmul. După câteva minute, s-au îndepărtat de turiştii surescitaţi, lăsându-i fără obiect de distracţie.

zimbru hateg
Aceste animale au o înfăţişare uluitoare. Sunt foarte înalte, iar partea din faţă a corpului este acoperită cu blană maro sau chiar roşcată, lungă, lăţoasă. În schimb, de la abdomen spre coadă, blana devine foarte scurtă, lăsând impresia că zimbrii sunt acoperiţi de piele şi nu blană. Până te obişnuieşti cu aspectul lor, poţi avea senzaţia că cineva i-a tuns în dispreţ. Coarnele sunt extrem de periculoase. Nu cred că cine este luat în ele are cum să scape nestrăpuns. Cât despre privire, încă nu m-am lămurit. Zimbrii pot părea pe cât de ameninţători, pe atât de blânzi şi pasivi. Cred că e şi în funcţie de cei spre care se uită. Oricum, dimensiunile lor impunătoare nu prea au nimic de-a face cu comportamentul. Zimbrii nu dau atenţie oamenilor care îi vizitează, ba, uneori, se cam sperie şi fug să se adăpostească în colţuri, lipindu-se unii de alţii, căutând protecţie.

zimbru hateg2
Întorşi în Haţeg, ne-am oprit la cofetărie. Nu prea aveam ce să comandăm. La căutare acolo sunt berea şi cafelele, în timp ce capitolul prăjituri şi fursecuri cam lasă de dorit. În centrul Haţegului, nu prea ai ce face. Există un părculeţ mic la intersecţia dintre cele două străzi principale. În weekend, sunt foarte multe nunţi şi e plăcut să caşti ochii la mirese, naşi, nuntaşi, la felul cum sunt îmbrăcaţi sau să le asculţi discuţiile private. Dar cam asta e toată distracţia.

straduta Hateg1

Magazinele sunt foarte puţine şi cam rămase de pe alte vremuri – marochinării, croitorii, florării sau magazine care vând obiecte de genul calorifere, capace de canal, ţevi, unelte de grădină. Lidl deţine supremaţia în ce priveşte produsele alimentare de toate felurile. Toată lumea merge la Lidl, chiar şi de două ori pe zi. De curând, s-a deschis şi un magazin Billa, chiar în spatele părculeţului din centrul Haţegului, dar produsele lor nu sunt aşa de interesante.

Straduta din Hateg 2
Noi am vrut să vedem şi altă faţă a orăşelului Haţeg şi am luat-o pe jos, pe şosea, spre străduţele cu case la curte. Am descoperit o altă lume, cea de sat, tihnită, curată, cu flori, verdeaţă, case micuţe şi intime, frumos zugrăvite, câini lătrându-ne din spatele gardurilor. Sunt puţine aceste străduţe şi cam scurte, dar au un farmec aparte.

apus pe straduta la Hateg

Undeva, în zare, departe, se văd coline muntoase, de un verde proaspăt, sub cerul mereu senin. Pentru mine, acesta e adevăratul Haţeg.

straduta Hateg
Drumul de întors spre Bucureşti este, de fiecare dată, mai lung decât cel parcurs la dus. Nu ştiu de ce. Ultima oară, am făcut popas la Târgu Jiu şi ne-am plimbat prin parcul lui Brâncuşi. Într-adevăr, Poarta sărutului sau Masa tăcerii ne-au întărit impresia ca ţara noastră este plină de bogăţii uluitoare prin frumuseţea lor, deşi noi, românii, ne plângem veşnic de sărăcie. După un astfel de weekend, eu nu mai am cum să mă simt săracă.

Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.