Diavolul Tasmanian, cel mai mare animal marsupial carnivor

Diavolul Tasmanian (Sarcophilus harrisi) este cel mai mare animal marsupial carnivor si traieste exclusiv pe insula Tasmania, de unde ii vine si numele. Numele stiintific inseamna “iubitorul de carne al lui Harris” si i-a fost dat de naturalistul George Harris, care a scris si a publicat prima oara un studiu despre diavolul Tasmanian in 1807. Din anul 1941 acest animal este specie protejata de lege, dar in ultimii ani o boala contagioasa ameninta sa duca la disparitia acestora.

Diavolul Tasmanian are intre 550 si 650 mm lungime, intre 7 si 9 kilograme, si traieste in jur de 6 ani in salbaticie si ceva mai mult in captivitate. La infatisare se aseamana cu un caine de talie medie, dar mai indesat si cu musculatura mai dezvoltata, cu un cap mare, blana de culoare negru-maronie cu petice albe pe piept spate si o coada groasa.

Lucrul pe care il are in comun cu majoritatea marsupialelor este faptul ca stocheaza grasimea in coada, din cauza aceasta se poate identifica foarte usor un diavol Tasmanian bolnav dupa coada subtire. Diavolul Tasmanian are mustati lungi pe fata si in varful capului, care il ajuta la cautarea hranei pe intuneric si ofera informatii despre locatia altor diavoli cand acestia se hranesc, astfel evitand conflictele.

Cel mai bine dezvoltate simturi la diavolul Tasmanian sunt mirosul si auzul. Vederea este destul de slaba si, la fel ca si la alti vanatori nocturni, este alb – negru. Acest tip de vedere este potrivita numai pentru a detecta miscarea, daca prada sta pe loc, diavolul nu o va putea detecta doar prin vaz. Daca este iritat, diavolul poate emana un miros puternic si urat mirositor, aproape la fel de puternic ca al sconcsului.

Muscatura diavolului Tasmanian este foarte puternica, asemanatoare cu a hienei. Cand sunt agitati si nervosi, urechile acestora se inrosesc datorita sangelui care circula mai intens, ceea ce ii face intr-adevar sa para a fi niste mici dracusori. Unii oameni cred ca de aici li se si trage numele de diavoli. Alt motiv care ar explica numele sinistru al acestui animal este faptul ca acestia scot niste sunete cu adevarat infricosatoare noaptea, cand sunt active.

Diavolul Tasmanian este un animal nocturn si crepuscular, dar ii place de asemenea si sa stea la soare. Acesta traieste pe tot cuprinsul insulei Tasmania, chiar si la periferia oraselor. Cand sunt tineri, acestia sunt foarte buni cataratori si foarte buni inotatori toata viata. Desi au labele din fata mai lungi decat cele din spate, acestia sunt alergatori puternici. Ei nu se organizeaza in haite si nu sunt foarte teritoriali, acestia aparandu-si numai portiunea mica de spatiu din jurul lor, cand se deplaseaza pe teritoriu. Femelele, in schimb, apara zona din jurul vizuinii.

In mod normal, diavolul se hraneste cu hoituri, dar nu se va da in laturi nici sa vaneze animale la fel de mari ca un wombat de exemplu, iar uneori mananca si insecte. La o masa, diavolul Tasmanian poate consuma si pana la 40% din propria sa masa corporala in doar 30 de minute, insa el are nevoie sa consume 15 % din masa corporala zilnic. Datorita faptului ca au falcile foarte puternice, care ii ajuta sa sfarame oase si dinti, acestia nu lasa resturi in urma dupa o masa.

Femela diavolului Tasmanian atinge maturitatea sexuala la varsta de 2 ani, si se va imperechea o data pe an, timp de 3 – 4 ani. Ritualul de imperechere are loc in lunile februarie si martie si este chiar violent. Pentru a se proteja mai bine de muscaturile masculului, femela are mai multa grasime la baza gatului. Masculul o va domina si apoi o va proteja de ceilalti masculi. Luptele dintre masculi pentru femele sunt foarte dese si violente, majoritatea avand cicatrici in zona urechilor si a botului.

Gestatia dureaza 25 – 31 zile, iar femela poate avea de la 20 pana la 30 de pui. Totusi, deoarece nu au toti loc sa se alapteze, doar 4 vor supravietui, majoritatea murind la scurt timp dupa nastere. La nastere, diavolii Tasmanieni cantaresc 0.2 grame si sunt lipsiti de par, orbi si surzi. Ei se tarasc pana la marsupiul mamei, gasesc sanul si incep sa se alapteze, ramanand asa pentru urmatoarele 100 de zile. Dupa ce parasesc marsupiul, acestia nu se mai intorc in el, dar raman in vizuina pentru inca 5 luni, dupa care pleaca definitiv prin luna decembrie.

Boala contagioasa care ameninta diavolii Tasmanieni cu disparitia este o tumoare faciala. Aceasta este localizata in gura si in jurul ei, impiedicand diavolul sa se hraneasca. In decurs de maxim 5 luni de la aparitia tumorii, animalul bolnav moare de foame. Boala a fost prima data descoperita in 1996, si de-atunci peste 75% din insula a fost afectata, estimandu-se ca in jur de 50 – 60 % din populatia de diavoli Tasmanieni s-a imbolnavit, iar in unele zone chiar 95 %. De asemenea, adultii sunt mai predispusi la imbolnavire decat tinerii.

Pana acum nu s-a gasit o metoda de a trata aceasta boala, singura solutie gasita fiind relocarea animalelor sanatoase in alta zona pentru a-i ajuta sa-si refaca populatia. Scaderea numarului de diavoli Tasmanieni afecteaza si mediul inconjurator, intrucat acestia tineau sub control inmultirea altor animale ca vulpea roscata, considerata animal daunator in Australia si Tasmania.