Dictatorul nu a lipsit din nicio epocă a devenirii istorice, de la Iulius Cezar, dictatorul pe viaţă al Romei antice (44 i.Hr. – 27 i.Hr.) şi alţii inaintea lui, până în zilele noastre, când, cel puţin teoretic, această formă de conducere ar fi trebuit să devină desuetă. Lumea, societăţile au progresat, din multe puncte de vedere, dar regimurile politice au înregistrat mereu derapaje, care au avut consecinţe dramatice asupra popoarelor.
Iar acum, la începutul secolului al XXI-lea, când aveam impresia că forme sau reminiscenţe ale unor regimuri totalitare sunt izolate, undeva, departe de lumea civilizată, asistăm, într-un mod neverosimil, dramatic şi grotesc, aici, aproape în inima Europei, la una dintre cele mai primitive, mai periculoase manifestări ale unei dictaturi sălbatice – regimul de la Kremlin, condus cu mână de fier de Vladimir Putin, cel care a ordonat invadarea Ucrainei – dictatură care îşi întinde insidios tentaculele, în afara oricărei raţionalităţi.
Ca şi când nu ar fi fost deja prea mult tabloul terifiant, din Ucraina devastată de atacurile armatei dictatorului Vladimir Putin, cu morţi, răniţi scoşi de sub ruine, printre aceştia şi copii nevinovaţi, cu spitale, locuinţe bombardate, refugiaţi – femei şi copii – care lasă în urmă vieţile lor şi pe bărbaţii (soţi, fraţi, părinţi, bunici) care îşi apără cu un curaj incredibil pământul, ţara, istoria, valorile lor, “şeful de la Kremlin”, impasibil şi dispreţuitor, nu ezită să ameninţe omenirea cu ceea ce credeam că este imposibil – un al treilea război mondial, despre care, în infatuarea lui fără margini, arogându-şi rolul de “stăpân absolut”, spune că va fi “nuclear şi distrugător”.
Prototipul dictatorului şi iluziile lumii moderne
Devine tot mai evident că lumea de astăzi a trăit într-o iluzie. Pe de o parte, liderii lumii, în iluziile lor, în care puterea, avantajele acumulate păreau veşnice, inatacabile, mizând pe mecanisme tot mai sofisticate de manipulare şi control al maselor, în funcţie de interese (fapt ce începuse să devină tot mai evident în timpul pandemiei de Covid-19) şi, pe de altă parte, oamenii obişnuiţi, şi ei prizonieri în propriile iluzii, prea puţin atenţi la tendinţele la nivel global, la excesele decidenţilor, la tot felul de ideologii şi la “ciudăţeniile” acestora, la inechităţile tot mai ostentative, ghidându-se mai degrabă după principiul “aşa ceva nu mi se poate întâmpla mie”, “nu mă interesează” etc.
Olivier Guez, jurnalist, istoric şi scriitor francez, în prefaţa unei cărţi intitulată “Le siecle des dictateurs” (“Secolul dictatorilor”), un volum colectiv, în care sunt prezentaţi 22 de dictatori ai secolului al XX-lea, spunea că, dacă dictatura este la fel de veche ca istoria, fenomenul a luat o întorsătură majoră la sfârşitul Primului Război Mondial, odată cu apariţia totalitarismului sovietic şi fascist, înainte de criza din 1929, care a favorizat triumful nazismului.
Timp de patru generaţii, subliniază Olivier Guez, pe toate continentele, regimurile bântuite de o asemenea ideologie dictatorială au făcut să se instaureze o ordine de fier, prezidând războaiele şi exterminările unui “secol barbar”, care a întors progresul obţinut împotriva umanităţii. În toate cazurile a fost vorba de lideri nemiloşi, fără scrupule, manifestând aceeaşi sete de putere, bazată pe teroare, pe suspiciune şi pe dispreţ faţă de viaţa oamenilor şi faţă orice formă de libertate.
Dictatorul – portretul robot
De cele mai multe ori, dictatorul, indiferent care ar fi acesta, provine din medii defavorizate sau din clasa de mijloc şi, probabil, la vârsta tinereţii, a avut sentimentul ratării (care se proiectează în frustrările de mai târziu), iar când, în anumite împrejurări, uşa către putere se deschide, va profita din plin.
De obicei, breşa prin care îşi face loc viitorul dictator se creează în condiţii de haos în societate. Pe un astfel de fundal au apărut bolşevicii, Lenin, Stalin, fasciştii, Mussolini, Hitler, care, odată ajunşi la putere, au pus mâna pe structurile economice, poliţieneşti, birocratice, militare etc., copiind sau nu modelul altor dictaturi.
În prima fază a exercitării puterii, dictatorul este preocupat să impresioneze, să marcheze opinia publică, să instituie teama, să elimine toate formele de opoziţie, să arate o rupere totală de haosul anterior şi să promită un viitor “strălucit”.
Dictatorul vine la putere cu o “clică” de executanţi, pe care, la un moment dat, nu ezită să-i pună în conflict, pentru a verifica cine-i rămâne fidel. Există, în general, în cele mai teribile dictaturi, o “dublare” a tuturor poziţiilor de putere subordonate, pentru a se crea concurenţă şi presiune. Dictatorul îşi epuizează angajaţii şi nu ezită să scape de anumiţi colaboratori care l-ar putea trăda.
Pentru dictator nu este suficientă exercitarea terorii, trebuie să şi promită lucruri (mereu irealizabile) şi care ar însemna eforturi uriaşe din partea poporului – lucrări majore, viaţă fără griji, avantaje materiale, libertate etc. Pentru a părea credibil, dictatorul apelează constant la minciună – una dintre marile “minciuni” ale epocii actuale fiind, de pildă, “pacea” şi “bunăstarea generală”.
Dictatorul este şi un mare “regizor” – pune în scenă parade militare, congrese, pretinsa sa “umanitate”, dar şi opulenţa şi puterea (vistieria publică devine buzunarul dictatorului). Propaganda este folosită pentru a-i speria pe sceptici şi pe oponenţi, omul obisnuit trebuie să se integreze în mulţime, să devină un “anonim”, iar apartenenţa (forţată sau benevolă) la comunitatea ţinută sub ascultare de dictator trebuie să-i dea curaj, în sensul confundării dorinţelor sale cu ale celor opresaţi.
Cultul personalităţii devine, în timp, ostentativ, iar Dumnezeu trebuie “îngropat”, pentru că el, dictatorul, este şi zeul suprem. Dictatorul este mai mult decât paranoic, este “supravieţuitorul” paranoic, este cel care deţine toate secretele şi controlează tot. El este convins că va “supravieţui” tuturor.
Evoluţia destinului dictatorului şi a dictaturii se face, de regulă, pe o traiectorie circulară – se naşte brusc sau mai lent, cunoaşte o ascensiune rapidă şi se prăbuşeşte, de obicei, în momentul apogeului.
Dictatorul în secolul al XX-lea
În situaţii de criză, oamenii sunt tentaţi mereu să vadă soluţia într-o “mână forte” şi trebuie recunoscut faptul că popoarele, adeseori, au avut o responsabilitate uriaşă în instaurarea dictaturilor.
După Primul Război Mondial, învingători și învinși deopotrivă s-au simțit înşelaţi, încrederea în lideri s-a prăbuşit, iar după un “iad” de patru ani, o succesiune de crize vor duce la instaurarea unor regimuri totalitare. Drumul este deschis de Revoluția bolșevică, din octombrie 1917 – adică o lovitură de stat organizată de bolșevici, sub conducerea lui Vladimir Ilici Lenin, considerată a fi prima revoluție comunistă din secolul al XX-lea.
După moartea lui Lenin, Iosif Vissarionovici Stalin, câștigând în anii deceniului al treilea lupta pentru putere împotriva lui Lev Troțki şi consolidându-şi autoritatea odată cu “Marea Epurare”, a rămas la putere pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial și după, până la moartea sa, în 1953.
Europa a asistat apoi la ascensiunea la putere a fasciștilor în Italia, în 1922. Italienii s-au simțit înșelați de aliații și de conducătorii lor, iar între violențe, crize, între extrema stângă și extrema dreaptă, părea că sosește omul “carismatic”, Mussolini, cel care promitea să restabilească pacea și ordinea şi “să readucă gloria Romei antice” si “strălucirea Renaşterii Italiene”. Nu a făcut asa ceva, in schimb a omorât milioane de oameni.
Adolf Hitler este unul dintre cele mai odioase personaje ale secolului al XX-lea. A fost dictatorul care a aruncat lumea în cel de-al Doilea Război Mondial, prin politica sa agresivă, fiind responsabil de crime împotriva umanităţii, de exterminarea a peste trei milioane de oameni, în lagărele de concentrare.
Într-un raport din 1943, psihanalistul Walter C. Langer, de la Universitatea Harvard, într-un studiu de pionierat în domeniul profilului psihologic al unor personaje politice, l-a descris pe Hitler ca fiind “psihopat neurotic”, iar istoricul Robert G.L. Waite considera că Hitler suferea de “tulburări de personalitate borderline” – comportament anormal, caracterizat prin relații instabile cu alte persoane, emoții instabile, alterare a reprezentării despre sine.
Pe de altă parte, teoriile despre bolile psihice ale dictatorilor pot să explice doar parţial evenimentele dramatice din istoria umanităţii, pentru că, întotdeauna, în preajma dictatorului au fost o mulţime de alte persoane care i-au întreţinut iluziile maladive.
Nenumăraţi alţi dictatori din secolul al XX-lea şi de astăzi, prea mulţi, în toate părţile lumii, arată că, aşa cum spunea filosoful şi scriitorul spaniol George Santayana, “Cine nu are memoria istoriei riscă să o repete”.
Enver Paşa, lider al Revoluției Junilor Turci, dar păstrându-si pozitia şi în timpul Primului Război Mondial, vinovat de crime de război şi de genocidul impotriva etnicilor armeni, Kim Ir-sen, prim ministru (1948 – 1972) şi preşedinte din 1972, până la moarte (1994), în Coreea de Nord, vinovat pentru moartea a peste 1,5 milioane de oameni, Pol Pot, lider al regimului Khmerii Roșii, denumire care se referă la toate crimele, masacrele, execuțiile și persecuțiile etnice, religioase sau politice comise de această mișcare naționalistă și comunistă radicală din Cambodgia (circa 2 milioane de victime), Hideki Tojo, general al Armatei Imperiale Japoneze și prim-ministru al Japoniei, considerat a fi responsabil pentru atacul de la Pearl Harbor, care a dus la intrarea Statelor Unite în al Doilea Război Mondial, Mao Zedong, lider comunist chinez (45 – 75 milioane de victime ale regimului său), dictaturile latino-americane etc. – lista numai cu numele dictatorilor ar fi uriaşă, o monstruoasă proliferare de dictaturi.
Nici Nicolae Ceauşescu, “cel mai iubit fiu al poporului”, care se credea “măsura tuturor lucrurilor”, nu poate lipsi din această galerie odioasă.
Noua faţetă a dictaturilor secolului XXI – opulenţa
În secolul al XXI-lea, nu numai că dictaturile nu au dispărut, dar se înregistrează chiar un reviriment al acestora, în detrimentul democraţiilor şi în ciuda declaraţiilor liderilor lumii.
La începutul lunii octombrie 2021, Banca elveţiană “Credit Suisse”, o companie mondială de servicii financiare, a publicat raportul anual privind bogăția globală. Există în acest document o serie de constatări foarte interesante şi relevante pentru realitatea în care trăim.
Este vorba, de exemplu, despre distribuția activelor în Rusia, unde, potrivit raportului, 35% din averea țării este deținută de aproape 110 persoane (o cifră şocantă), în timp ce 93,7% dintre ruși au un venit anual de circa 7.500 de euro anual sau mai puțin. Aceste cifre fac din Rusia țara cu cele mai mari disparități din lume, în privinţa repartizării bogăţiei.
Rusia este doar exemplul extrem al unei tendinţe globale, care reprezintă una dintre cele mai mari amenințări la adresa democrației în lume – o expansiune a oligarhiei. Iar o altă mare problemă este că bogăția disproporționată înseamnă şi putere disproporționată şi Rusia este din nou reperul cel mai relevant.
Încă din timpul lui Boris Elţîn, cel care l-a numit, în 1999, pe Vladimir Putin, prim-ministru si care a devenit apoi preşedinte interimar, după demisia lui Elţîn, o mână de magnați, foarte apropiați de anumiți politicieni, au reușit să valorifice relația lor privilegiată cu Kremlinul, profitând de privatizarea industriei de bijuterii din țară — mai importantă decât banii generați de afacerile cu petrol.
Astfel de oameni de afaceri – oligarhi – nu au ezitat nicio clipă să-şi exploateze puterea economică în scopuri politice, au controlat numirile ministeriale, politica guvernamentală, au devenit ei înşişi persoane numite în funcţii cheie. Dar cum jocurile puterii sunt într-o continuă dinamică – Putin nu a ezitat să-l trimită pe Boris Berezovsky în exil (între timp acesta a murit, în 2013), deşi oligarhul, cu relaţii în multe medii, inclusiv cele de crimă organizată, îl sprijinise pe Putin, fost membru KGB, să ajungă la putere.
Vladimir Putin i-a deposedat de putere şi pe alţi magnați din epoca Elţîn (de exemplu, pe Mihail Hodorkovski, închis timp de 10 ani într-un lagăr de muncă), înainte de a-i înlocui cu oameni de afaceri noi – mulți cu legături în fostele serviciile de securitate sovietice şi care datorează averea ajutorului lui Putin. Unul dintre ei, Igor Sechin, fost KGB-ist și lider al celei mai mari companii petroliere din țară, este considerat al doilea cel mai puternic om din Rusia, după Putin însuși.
Fenomenul concentrării bogăţiei în mâinile câtorva oligarhi nu se limitează la Rusia. Globalizarea a permis unei minorităţi (din diverse tari) să aibă acces la o bogăție și la o putere fără precedent. Specialiştii în domeniu îi numesc „meritocrația globală” – exemplul perfect al legăturii dintre bani și puterea politică.
În China, cea mai scurtă cale către bogăție este să ocupi o funcţie in nomenclatura Partidului Comunist. Un număr foarte mic de persoane, membri ai Comitetului Permanent al Biroului Politic al Partidului Comunist Chinez, își exercită controlul asupra uneia dintre cele mai mari economii ale lumii. În plus, o nouă categorie socială apărută în China, generatoare de scandaluri politice, rapid mascate, este cea a „tinerilor prinți”, descendenți ai liderilor politici veterani, noua generaţie întruchipând amestecul ciudat dintre marxism-leninism și capitalism.
Pe de altă parte, în întreaga lume, se pune problema dacă, în viitorul apropiat al omenirii, vor fi bogații cu adevărat de acord să renunțe la puterea pe care au dobândit-o atât de ușor sau în ce măsură cetăţenii planetei mai pot influenţa în vreun fel această tendinţă.
Ne-am mai putea întreba dacă, astăzi, situaţia lumii din ultimii doi ani, în condiţii de pandemie, cu toate derutele, restricţiile, fake news-urile, limitarea drepturilor omului – elementele opresive ale statului, în multe ţări, retezând violent orice mişcare de protest, declarând-o ca fiind “ilegală” – câini asmuţiţi de jandarmi asupra manifestanţilor anti-vaccin obligatoriu, oameni loviţi cu bestialitate de alţi “oameni” etc. nu a reprezentat cumva “terenul” favorabil/ haosul pentru manifestarea făţişă a unor tendinţe dictatoriale mascate o vreme.
