Imaginează-ți două forme – una rotunjită, cu linii moi, fluide, asemenea unui nor sau unei bule și una ascuțită, alcătuită din muchii și vârfuri. Acum imaginează-ți că una dintre ele se numește „Bouba”, iar cealaltă „Kiki”. Fără alte explicații, pe care ai numi-o „Bouba” și pe care „Kiki”?
Pentru majoritatea oamenilor, alegerea pare aproape evidentă – „Bouba” merge cu forma rotunjită, iar „Kiki” cu formă ascuțită. Tocmai această asociere aparent banală constituie ceea ce psihologia numește “Efectul Bouba-Kiki” și reprezintă unul dintre cele mai cunoscute exemple de simbolism sonor.
Fenomenul este fascinant deoarece sugerează că legătura dintre un cuvânt și ceea ce înseamnă el nu este întotdeauna complet arbitrară. Uneori, sunetul însuși ne poate orienta spre o anumită semnificație.
Cum s-a născut “Efectul bouba-kiki”?
Efectul Bouba-Kiki este, aşadar, o corespondență între sunete și reprezentări vizuale, în sensul că oamenii tind să asocieze anumite tipuri de sunete cu anumite caracteristici vizuale, chiar dacă sunetele respective nu au niciun înțeles real. „Bouba” și „kiki” sunt cuvinte inventate, numite în psihologie pseudocuvinte.
În experimentul clasic, participanților li se prezintă două forme – una rotunjită și una angulară, cu vârfuri și muchii – și două cuvinte inventate, fără semnificație lexicală: bouba și kiki. Participanții trebuie să decidă care cuvânt se potrivește fiecărei forme. S-a constatat că majoritatea aleg „bouba” pentru forma rotundă și „kiki” pentru forma unghiulară.
L-a acest rezultat s-a ajuns pe baza mai multor experimente, care nu s-au limitat la o singură limbă. Un studiu internațional, la care au participat 917 persoane care vorbeau 25 de limbi, provenind din nouă familii lingvistice și folosindu-se zece sisteme de scriere, a ajuns la concluzia că asocierea se păstrează în numeroase culturi. Totuși, intensitatea efectului poate varia în funcție de limba și de mediul cultural din care provin participanții.
Fenomenul este considerat un exemplu de simbolism fonetic (sound symbolism) și, mai larg, de corespondență intermodală – adică situația în care informația dintr-un simț influențează modul în care percepem informația din alt simț.
Efectul bouba-kiki – de unde provine denumirea acestuia?
Deși denumirea „Bouba-Kiki” a devenit celebră în secolul al XXI-lea, ideea este mult mai veche. În anii 1920, psihologul georgian Dimitri Uznadze a cercetat relația dintre forme și denumiri. Mai târziu, Wolfgang Köhler, psiholog german, a pus în discuţie fenomenul în cercetările sale asupra percepției și psihologiei Gestalt (care susține că tendinţa minţii umane este de a percepe obiectele și fenomenele ca pe un întreg riguros organizat, nu doar ca pe o simplă sumă a părților componente).
În experimentele asociate acestei direcţii de cercetare apăreau cuvinte inventate precum „maluma” și „takete” – observându-se că forma rotunjită era asociată mai degrabă cu maluma, iar cea angulară cu takete.
În timp, termenii „bouba” și „kiki” – Efectul bouba-kiki – au devenit foarte cunoscuți graţie cercetărilor lui V. S. Ramachandran și Edward Hubbard, specialişti în neurostiinte, preocupaţi de fenomenul “sinesteziei” (asociație spontană între senzații de naturi diferite, de exemplu, perceperea unui sunet ca având o anumită culoare), care au popularizat “Efectul bouba-kiki” la începutul anilor 2000 și l-au legat de întrebări mai ample despre percepție, limbaj și originea simbolismului în limbă.
Așadar, „Bouba-Kiki” nu este numele unui experiment singular, ci rezultatul unei intregi istorii de cercetări asupra relației dintre sunet, formă și semnificație.
Bouba-kiki – de ce „Bouba” pare rotund, iar „Kiki” pare ascuțit?
Aici lucrurile devin cu adevărat interesante. O posibilă explicație ține de caracteristicile fizice ale sunetelor. Cuvântul kiki include consoane și vocale asociate cu frecvențe acustice mai ridicate și cu schimbări mai bruște. Sunetul „k” se produce printr-o întrerupere bruscă a fluxului de aer, iar repetiția silabelor și a vocalei „i”, mai înaltă, creează impresia de ceva mic, rigid sau ascuțit. Intuitiv, sonoritatea este „tăioasă”, fragmentată și precisă.
Bouba, în schimb, are o structură fonetică ce pare mai continuă și mai „moale”. Consoana „b” este sonoră, iar vocalele „u” și „a” contribuie la impresia de “rotunjime”, de amploare. În plus, pronunțarea lui “bouba” implică o mișcare mai fluidă a aparatului vocal, iar vocala “u” este produsă cu buzele rotunjite. Există, astfel, o anumită asemănare între forma rotunjită şi configurația articulatorie a sunetului.
Cercetările indică faptul că atât proprietățile vocalelor și consoanelor, cât și caracteristicile acustice generale pot contribui la asociere, creierul putând detecta o asemănare între structura fizică a sunetului și forma obiectului. Un studiu din 2022, care a analizat această relație matematic, a identificat două proprietăți acustice importante – continuitatea temporală a sunetului şi distribuția frecvențelor.
Altfel spus, creierul nostru ar putea învăța, prin experiență, că anumite tipuri de sunete „se potrivesc” cu anumite tipuri de obiecte – obiectele rotunde, care se rostogolesc sau lovesc suprafețe, pot produce sunete mai continue și mai grave. Obiectele colțuroase sau cele care lovesc brusc pot genera sunete mai scurte, mai fragmentate și mai bogate în frecvențe înalte.
Ce ne spune “Efectul bouba-kiki” despre limbaj?
În mod tradițional, lingviștii au considerat că legătura dintre un cuvânt și sensul său este, în cea mai mare parte, arbitrară. Nu există un motiv natural pentru care un obiect să se numească “masă”, “casă”, “copac” etc., cu sonorităţi diferite, în limbi diferite. De exemplu, nu există nimic în structura fonetică a cuvântului românesc “masă” care să ne spună în mod natural că acel cuvânt trebuie să desemneze o “masă”. În engleză este “table”, în franceză “table” (pronunția diferă), în germană “Tisch” etc.
Efectul bouba-kiki sugerează însă că această manieră arbitrară nu este absolută. Unele sunete pot favoriza anumite sensuri sau imagini, mai ales atunci când descriu mărimea, forma, textura, mișcarea, intensitatea, senzații tactile sau vizuale.
Acest tip de legătură se numește simbolism sonor. Acesta poate fi întâlnit și în cuvinte reale, nu doar în experimente. De exemplu, în multe limbi apar cuvinte imitative, precum cele care reproduc sunete din natură, dar simbolismul sonor poate fi mai subtil și poate influența chiar alegerea unor nume noi.
În acest sens, efectul bouba-kiki oferă indicii despre felul în care ar fi putut apărea unele cuvinte: nu doar prin convenții sociale, ci și prin asocieri intuitive între sunet, senzație și experiență. Efectul Bouba-Kiki sugerează că fenomenul ar putea merge și mai departe – chiar și atunci când un cuvânt nu are nicio semnificație cunoscută, forma sa fonetică poate genera anumite așteptări. În plus, limba maternă, cultura, familiaritatea cu anumite sunete și experiențele personale pot influența rezultatele. Așadar, efectul pare să combine o predispoziție perceptivă generală cu procese de învățare și interpretare culturală.
De asemenea, efectul bouba-kiki nu demonstrează că toate cuvintele s-au format prin imitație sau că limbajul este în mod fundamental „natural”. Acesta arată însă că mintea umană găsește legături între simțuri mai ușor decât am putea crede.
Când sunetul capătă formă…
Efectul Bouba-Kiki ne amintește că limbajul nu este doar o colecție de cuvinte și definiții învățate pe de rost. Un sunet poate părea neted, colțuros, greu sau luminos. O formă poate părea tăcută, zgomotoasă, rapidă sau lentă. Iar când aceste impresii se întâlnesc, un cuvânt inventat începe să pară aproape inevitabil.
Poate că „bouba” nu înseamnă cu adevărat rotund, iar „kiki” nu înseamnă ascuțit. Dar pentru mulți oameni, acestea sună exact așa – ca și cum forma s-ar fi strecurat deja în interiorul cuvântului.
În spatele unui experiment aparent copilăresc se ascunde, de fapt, o întrebare profundă despre mintea umană – atunci când auzim un cuvânt, cât din semnificația acestuia este învățată și cât este deja sugerată de forma sunetului? Poate că limbajul este mai puțin arbitrar decât credem – iar „Bouba” și „Kiki” sunt două ferestre minuscule către felul în care creierul nostru construiește sensul.
