Epifanie este un cuvânt de origine greacă („epiphaneia”, o substantivizare a adjectivului „epiphanes”, format din „epi” – „pe” și „phainein” – „a străluci”, derivat, la rândul său, din verbul „phaino” – a se arăta, a se manifesta). Preluat din greacă și în latina ecleziastică, apoi în limbile moderne, epifanie înseamnă, așadar, „apariție”, „manifestare” a sacrului.
În limbajul actual, Epifanie este cuvântul care denumește Boboteaza (Dumnezeiasca Arătare, Botezul Domnului), sărbătoarea din 6 ianuarie, care încheie ciclul sărbătorilor de iarnă, început în decembrie, cu Nașterea Domnului.
Tot din limba greacă provine și cuvântul Teofanie, cu același sens cu Epifanie, „theophaneia” – „apariție a divinității”, manifestare în formă personală, materială sau impersonală. Există, în textele sacre, și alte teofanii, cum ar fi manifestări ale „Îngerului Domnului” sau întruchipări ale Fecioarei Maria.
În creștinismul occidental, catolic, Epifania, sărbătoarea din 6 ianuarie, se referă, în primul rând, la apariția magilor – Melchior, din Persia, Baltazar, din Arabia și Gaspar, din India – care, veniți dinspre Răsărit, la Nașterea Domnului, au adus în dar „aur, smirnă și tămâie”. Inițialele celor trei magi fac trimitere și la binecuvântarea consacrată – „Christus Mansionem Benedicat” – „Cristos să binecuvânteze casa”.
Epifania și Boboteaza marchează momente importante în calendarul religios, reflectând tradiții și credințe străvechi. Aceste sărbători, cu rădăcini adânci în istorie și mitologie, nu doar că evidențiază aspecte fundamentale ale credinței, dar și modul în care cultura și spiritualitatea se împletesc pentru a da naștere unor practici comunitare bogate. Analizând aceste tradiții, putem observa:
- Diferențele și asemănările între celebrările de Epifanie și Boboteaza în diverse culturi.
- Impactul acestor sărbători asupra comunităților și rolul lor în conservarea tradițiilor.
- Simbolismul apei în riturile de Boboteaza și semnificația sa spirituală.
Pentru cei care doresc să exploreze mai multe despre limba și cultura română, recomandăm cum este corect: niciun sau nici un. Articolul oferă perspective asupra utilizării corecte a cuvintelor, îmbogățind astfel înțelegerea și exprimarea în limba română.
Potrivit legendelor, acești magi, regi, împărați sau preoți ai lui Zoroastru/Zarathustra (profet persan), mari cititori în stele, ar fi pornit la drum în împrejurări cu totul deosebite – au zărit o stea care a apărut pe cer și care se mișca, fenomen pe care l-au interpretat ca pe un semn divin. Această stea s-ar fi oprit deasupra locului în care s-a născut Iisus Hristos, în Betleemul Iudeii.
La creștinii ortodocși, Epifania sau Boboteaza este Sărbătoarea Botezului lui Iisus Hristos în apele Iordanului. Scripturile îl menționează pe Ioan Botezătorul, vestitorul și botezătorul lui Iisus Hristos, ca pe cel spre care s-a îndreptat Iisus spre a împlini planul lui Dumnezeu.
Dacă termenul Epifanie se folosește deopotrivă în Biserica Occidentală și în cea Orientală, Boboteaza este un cuvânt autohton, a cărui origine este controversată. Unii lingviști, consideră că Boboteaza provine din „apă-botează”, de vreme ce această structură lingvistică este prezentă încă în limbajul popular din Transilvania, Banat, Maramureș. Din punct de vedere logic și fonetic, această explicație nu este însă viabilă, pentru că „botezul” întotdeauna s-a făcut cu apă, iar trecerea fonetică de la „apă” la silaba „bo” nu are nicio justificare.
Alți lingviști spun că „Boboteaza” este, mai degrabă, o formă populară românească după slavonescul „Bogojavlenije” (bogoiavlenie, în slava veche) – „Bogu” (Dumnezeu) și „javlenije” (botează).
Dincolo de controversele lingvistice, important este că o astfel de Epifanie, Boboteaza, este, simbolic, prin toate ritualurile incluse (sfințirea apei, stropirea caselor, a gospodăriilor cu agheasmă etc.) o „reîmprospătare”, o renaștere a lumii, o recunoaștere a „apei” ca principiu vital și al tuturor potențialităților, o reiterare a Începutului, când „Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apelor”.
Apa poartă în ea și sensul eternității. Tertulian, unul dintre primii scriitori creștini, „părintele” creștinătății apusene, sublinia faptul că Spiritul divin alege apa, dintre toate celelalte elemente, pentru că „este materia perfectă, fecundă și simplă, perfect transparentă”, iar „apa botezului” îngăduie intrarea într-o stare nouă, abandonarea „omului de dinainte”, alungarea răului și renașterea cu o nouă înțelepciune și o nouă dimensiune spirituală.
