Errare humanum est este o foarte cunoscută expresie latinească, folosită adesea şi în varianta completă: “Errare humanum est, perseverare diabolicum”. Acest adagiu este atribuit de unii lui Seneca (în lucrarea “Controversiae”), dar apare frecvent, în antichitate, şi în operele marilor autori de tragedii – Eschil, Sofocle şi Euripide, şi în scrierile lui Titus Livius (“Venia dignus error is humanus”) sau Cicero (“Cuiusvis hominis est errare”), deoarece face referire la un aspect consubstanţial naturii umane.

Errare humanum est, Seneca
Errare humanum est, Seneca

Meneandru, autor de comedii, din secolul al IV-lea i.Hr., exprima şi el o idee similară, într-o formulare asemănătoare: “Peccare idem bis, haud vari sapientis est” (A comite de două ori aceeaşi greşeală nu este semnul unui om înţelept”).

Aşadar, “Errare humanum est” înseamnă: “A greşi este omeneşte”, frecvent cu completarea “perseverare diabolicum” – “a persevera în greşeală este diabolic”.

Câteva secole mai târziu, în perioada Evului Mediu, Sfântul Augustin, în “Predicile” sale, va relua celebrul adagiu latin, pentru a transmite viziunea sa asupra unei ipostaze a condiţiei umane: “Humanum fuit errare, diabolicum est per animositatem în errore manere” – “Greşeala este omenească, dar a persista în greşeală, din orgoliu, este diabolic”.

Este vorba, aşadar, de o maximă filosofică, prin care se caută să se explice şi să se găsească o scuză pentru o greşeală, o eroare morală, o rătăcire, o imperfecţiune, un moment de neatenţie etc. Omul nu este perfect şi se întâmplă să se abată de la ceea ce este firesc, corect, moral, dar o astfel de situaţie nu trebuie repetată, pentru că s-ar transforma în neglijenţă , indolenţă, perfidie.

Citește și:  Omnia mea mecum porto/Tot ceea ce am duc cu mine – sensul şi originea expresiei
Errare humanum est
Errare humanum est

În general, sensul expresiei “Errare humanum est, perseverare diabolicum” vizează comportamentele individuale, dar se poate constata că, în timp, adagiul latin, mutatis mutandis, se aplică şi la nivel social, economic, juridic, prin felul în care sunt concepute regulile, legile, normele care guvernează societatea.

Din această maximă latină, de-a lungul secolelor, s-au dezvoltat şi alte variante, toate vizând o latură comportamentală şi morală: “Omul înţelept învaţă din greşelile proprii, cel şi mai înţelept învaţă din greşelile altora” (Confucius), “O persoană inteligentă nu numai că face greşeli, dar oferă şi o şansă altora” (Wiston Churchill), “Libertatea este nimic, dacă dreptul la greşeală este exclus” (Mahatma Gandhi), “Frica de a greşi nu ar trebui să ne împiedice să căutăm adevărul”, “A greşi este omeneşte, a ierta este divin”, “Omul din greşeli învaţă” etc.

Până la urmă, maximele transmit, într-o formă concentrată, o înţelepciune, un punct de vedere, o viziune despre viaţă, aspecte pe care fiecare poate să le recepteze în funcţie de reperele şi convingerile sale. Altfel, dintr-o perspectivă filosofică mai profundă, de exemplu, ne-am putea întreba în ce măsură eroarea (repetată sau nu) conduce la adevăr, când, cum şi de ce greşeala ar putea stimula dezvoltarea personală, care sunt adevăratele argumente pentru care greşeala este considerată ca fiind intrinsecă naturii umane. Iar de aici înainte, probabil că volume întregi de tratate filosofice nu ar fi suficient de convingătoare într-un sens sau altul.

 

Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.