„Errare humanum est” este o foarte cunoscută expresie latinească, folosită adesea și în varianta completă: „Errare humanum est, perseverare diabolicum”. Acest adagiu este atribuit de unii lui Seneca (în lucrarea „Controversiae”), dar apare frecvent, în antichitate, și în operele marilor autori de tragedii – Eschil, Sofocle și Euripide, și în scrierile lui Titus Livius („Venia dignus error is humanus”) sau Cicero („Cuiusvis hominis est errare”), deoarece face referire la un aspect consubstanțial naturii umane.
Expresia Errare Humanum Est ne reamintește de natura imperfectă a omului și necesitatea iertării și înțelegerii în societatea noastră. Este important să reflectăm la:
- Acceptarea greșelilor ca parte esențială a procesului de învățare și dezvoltare personală.
- Modul în care această expresie latină ne influențează abordarea față de greșeli și eșecuri în viața profesională și personală.
- Impactul acestei maxime asupra culturii și limbajului modern, promovând empatia și compasiunea în relațiile umane.
Pentru mai multe informații despre modul în care limbajul și expresiile afectează comunicarea noastră, vă invităm să citiți articolul nostru cum este corect: niciun sau nici un. Acesta vă va oferi o perspectivă detaliată asupra unei alte dileme lingvistice comune și va contribui la îmbogățirea vocabularului și expresivității dumneavoastră.
Meneandru, autor de comedii, din secolul al IV-lea î.Hr., exprima și el o idee similară, într-o formulare asemănătoare: „Peccare idem bis, haud vari sapientis est” (A comite de două ori aceeași greșeală nu este semnul unui om înțelept”).
Așadar, „Errare humanum est” înseamnă: „A greși este omenește”, frecvent cu completarea „perseverare diabolicum” – „a persevera în greșeală este diabolic”.
Câteva secole mai târziu, în perioada Evului Mediu, Sfântul Augustin, în „Predicile” sale, va relua celebrul adagiu latin, pentru a transmite viziunea sa asupra unei ipostaze a condiției umane: „Humanum fuit errare, diabolicum est per animositatem în errore manere” – „Greșeala este omenească, dar a persista în greșeală, din orgoliu, este diabolic”.
Este vorba, așadar, de o maximă filosofică, prin care se caută să se explice și să se găsească o scuză pentru o greșeală, o eroare morală, o rătăcire, o imperfecțiune, un moment de neatenție etc. Omul nu este perfect și se întâmplă să se abată de la ceea ce este firesc, corect, moral, dar o astfel de situație nu trebuie repetată, pentru că s-ar transforma în neglijență, indolență, perfidie.
În general, sensul expresiei „Errare humanum est, perseverare diabolicum” vizează comportamentele individuale, dar se poate constata că, în timp, adagiul latin, mutatis mutandis, se aplică și la nivel social, economic, juridic, prin felul în care sunt concepute regulile, legile, normele care guvernează societatea.
Din această maximă latină, de-a lungul secolelor, s-au dezvoltat și alte variante, toate vizând o latură comportamentală și morală: „Omul înțelept învață din greșelile proprii, cel și mai înțelept învață din greșelile altora” (Confucius), „O persoană inteligentă nu numai că face greșeli, dar oferă și o șansă altora” (Wiston Churchill), „Libertatea este nimic, dacă dreptul la greșeală este exclus” (Mahatma Gandhi), „Frica de a greși nu ar trebui să ne împiedice să căutăm adevărul”, „A greși este omenește, a ierta este divin”, „Omul din greșeli învață” etc.
Până la urmă, maximele transmit, într-o formă concentrată, o înțelepciune, un punct de vedere, o viziune despre viață, aspecte pe care fiecare poate să le recepteze în funcție de reperele și convingerile sale. Altfel, dintr-o perspectivă filosofică mai profundă, de exemplu, ne-am putea întreba în ce măsură eroarea (repetată sau nu) conduce la adevăr, când, cum și de ce greșeala ar putea stimula dezvoltarea personală, care sunt adevăratele argumente pentru care greșeala este considerată ca fiind intrinsecă naturii umane. Iar de aici înainte, probabil că volume întregi de tratate filosofice nu ar fi suficient de convingătoare într-un sens sau altul.
