Expresiile apotropaice – originea, frecvenţa şi rolul acestora în limbajul şi în viaţa cotidiană

Expresiile apotropaice sunt prezente frevent în limbajul cotidian, îi dau culoare, naturaleţe, spontaneitate, uneori sunt însoţite de gesturi care să le potenţeze mesajul.

Termenul “apotropaic”, cu valoare adjectivală, se referă la cuvinte, atitudini, comportamente, obiecte, practici sau simboluri menite să alunge “răul” sau influenţele negative, să ofere protecţie, în anumite împrejurări.

Cuvântul “apotropaic” provine din limba greacă veche – gr. “apotropaios” (“apo”- departe) și “tropaios” – a întoarce, a deturna), însemnând “care înlătură” sau “care îndepărtează”. Prin urmare, expresiile apotropaice au rolul de a alunga ghinionul şi au rădăcini adânci în diverse practici ritualice, în magia apotropaică (protectoare), în superstiţii consolidate în timp.

Expresiile apotropaice – câteva exemple

Unele expresii sunt, în mod explicit, apotropaice şi unul dintre exemplele cele mai elocvente prin frecvenţă este “Doamne fereşte!”, cu diverse variante – “Doamne, fereşte-ne de rău!”, “Doamne ajută!”, “Dumnezeu ne păzeşte!” etc.

Este evident că astfel de expresii apar, de regulă, în comunicarea orală, dar o subliniere trebuie făcută pentru varianta scrisă, în sensul că, în funcţie de context, cuvântul “Doamne” va fi urmat de virgulă când este substantiv în vocativ (“Doamne, ai grijă de noi!”) sau când are valoare de interjecţie (“Doamne, ce întâmplare ciudată!”). În schimb, “Doamne fereşte!”, “Doamne ajută!” se vor scrie fără virgulă, fiind considerate, potrivit DOOM, structuri fixe (locuţiuni interjecţionale – grupuri de cuvinte cu înțeles unitar).

Expresiile apotropaice marchează o formă arhaică (dar persistentă) de raportare la necunoscut și, uneori, la un sentiment de teamă, la credinţa în existenţa unor forţe invizibile. Astfel de expresii sunt adevărate relicve culturale, purtând în ele anxietăți colective, dar și ingeniozitatea cu care oamenii, în lipsa altor mijloace, încearcă să se protejeze.

De exemplu, “Ducă-se pe pustii!” este o imprecaţie rostită în momente tensionate, pentru a alunga un pericol nevăzut. În mod similar, expresii precum “Să nu-ți fie de deochi” / “Să-ți fie de bine!”, rostite după ce cineva este lăudat, reflectă o subtilă tensiune – teama că admirația poate atrage ghinionul, dacă nu este “neutralizată” prin cuvânt.

În limba română, dar şi în alte limbi, pentru asemenea situaţii există şi expresia “Cum o vrea Dumnezeu!”, care combină admirația cu protecția – un mecanism psihologic foarte interesant, care arată temerea umană față de dezechilibru: dacă ceva e prea bun, trebuie cumva “neutralizat” ca să nu se strice.

Expresiile apotropaice legate de momente tensionate sau fericite

Foarte utilizat, la noi, în limbajul colocvial, este şi cuvântul “Baftă!” – o modalitate informală de a ura succes cuiva. Mulţi consideră însă că, în anumite împrejurări, aduce ghinion să spui “Baftă”, preferându-se alte expresii care să confere energie şi încredere – “Să rupi!”, “Să nu-ţi fie frică!”. Mai mult, “Să nu zici mulțumesc!”, pentru că se crede că “se rupe norocul”.

Pentru cine pleacă într-o călătorie, uneori se evită urările directe (“Drum bun!”, “Călătorie plăcută!”), pentru că se consideră că “strici norocul”. În lumea teatrului, o urare de bun augur pentru un actor este “Să rupi scena!”, în sport, expresiile apotropaice, cu rol de încurajare, sunt, de asemenea, frecvente – “Hai că-i rupi!”, “Să dai tot ce ai!”, “Fă-i praf!” etc.

Cu ocazia unei nunţi, se apreciază că expresiile apotropaice au rol protector prin exagerare și prin simboluri ale durabilității – “Casă de piatră!”, “Să fiți fericiți cât muntele și cât bradul de verzi!”.

Chiar și în lumea aparent rațională a politicienilor apar expresii cu tentă apotropaică – de exemplu, înaintea unei dezbateri: “Să ai gura de aur!” sau “Fă-i praf!” – sau a prezentatorilor TV – “Să nu faci pană (de curent)!”, “Să nu se taie sunetul!”, “Să nu te poticnești!” etc.

Expresiile apotropaice (unele dintre acestea) sunt însoţite uneori de gesturi (semnul crucii, bătutul în lemn – gest de apărare simbolică și spirituală de pe vremea în care se credea că, în trunchiul copacilor, sălăşluiau spiritele bune – degete încrucişate etc.), obiecte (talismane, amulete, haine cu “noroc”) care să le potenţeze mesajul sau poate interveni o “tăcere ritualică” (ceva ce nu trebuie spus).

Originile magiei apotropaice

Toate culturile și religiile au avut propriile ritualuri, obiecte şi expresii apotropaice, cu același scop de bază – să creeze o barieră între om și forțele nevăzute, percepute ca periculoase, semn că nevoia de protecție simbolică a fost/ este universală, iar diferența dintre “magie” și “religie” a rămas adeseori neclară.

Egiptul antic şi Mesopotamia

În Egiptul antic, magia apotropaică era patronată de zeița Heka, iar unul dintre cele mai des întâlnite obiecte cu funcţie magică era “bagheta de fildeş”, menită să protejeze de forţele răului pe viitoarele mame şi pe copii.

Ochiul lui Horus (Wedjat), “Ochiul minţii”, “Ochiul adevărului” era unul dintre cele mai puternice simboluri apotropaice, deoarece se credea că este aducător de înţelepciune şi claritate, că poate îndeplini cele mai arzătoare dorinţe. Era şi un simbol al puterii regale a faraonului şi al celor care triumfă in orice imprejurări.

Tot în mitologia egipteană, “scarabeul sacru” era un simbol al luminii solare şi al reînvierii, purtat ca amuletă, deoarece se considera că închide în sine “eterna reîntoarcere”. Pe sarcofagul faraonului Tutankhamon, scarabeul avea rol de talisman şi era invocat cu o formulă magică, din categoria expresiilor apotropaice, pentru ca, la “Judecata sufletelor”, inima „să nu mărturisească împotriva celui decedat„.

În Mesopotamia (sumerieni, babilonieni), rol protector aveau statuetele demonului Pazuzu – paradoxal, un demon (spirit malefic), dar care era invocat împotriva altor demoni mai răi, cum ar fi Lamashtu (cel care ataca femeile însărcinate și copiii). Incantații apotropaice erau scrise pe tăblițe și purtate ca amulete sau îngropate la colțurile caselor.

Grecia şi Roma antică

În Grecia antică, despre “Gorgoneion” – “Capul Meduzei”, sculptat pe scuturi, temple sau bijuterii – se credea că înspăimântă duhurile rele și aduce teamă dușmanilor, de aceea se folosea ca talisman împotriva răului şi a ghinionului.

De asemenea, Katharmos (din care a derivat termenul “catharsis”/ “purificarea spiritului prin artă”) – era, iniţial, un ritual de purificare cu apă sau foc, făcut înainte de sărbători religioase sau după contactul cu moartea (care „pângărea”) şi care era însoţit de gesturi (scuipatul în faldurile hainelor) şi formule/ expresii apotropaice (descântece).

Europa pre-creștină

În Europa precreştină, simbolul triskelion (spirala triplă), era prezent frecvent în arhitectura gotică, reprezentare a echilibrului și protecției spirituale, iar crucea solară / soarele cu raze – simbol al luminii care îndepărtează întunericul şi răul. Talismanul de chihlimbar era considerat protector în călătorii sau împotriva bolilor.

Ulterior, oglinzile, potcoavele, semnele anti-vrăjitoare, marcate pe pereţii caselor, măştile ritualice (prezente încă, în diferite tradiţii), crucifixele etc., asociate incantațiilor, fumigațiilor, dansurilor, sacrificiilor, aveau acelaşi scop protectiv.

Interesant este ca reminiscențele unor astfel de practici au supravieţuit până astăzi, iar expresiile apotropaice reprezintă o parte a unor convingeri consubstanţiale naturii umane – acelea că, dincolo de raţionalitate, există ceva ce iese din relaţia cauză – efect şi care trebuie invocat, protejat, contracarat (în funcţie de situaţie) prin mijloace mai subtile, pe care, în grabă, le putem interpreta doar ca pe nişte stereotipii de limbaj.