“Fapte” din istorie devenite celebre, dar care nu s-au întâmplat, sunt false sau exagerate, arată că reprezentările noastre despre lume, percepţiile, judecăţile evaluative referitoare la un eveniment sau altul, la o situaţie, o idee, sunt condiţionate, de multe ori, de opinia majoritară, de convingerile care s-au consolidat în timp la nivelul mentalului colectiv.
În acelaşi timp intervin şi mecanisme subtile ale creierului, precum “efectul de influenţă continuă”, care face ca oamenii să persiste într-o eroare, să accepte evenimente false ca fiind adevărate, chiar dacă, ulterior, datele s-au modificat. Corectările sau dezmințirile sunt adesea mai puțin “memorabile”, mai puțin convingătoare sau mai puțin detaliate decât prima informație, greșită, ceea ce face dificilă eliminarea completă a influenței inițiale.
De asemenea, “efectul de adevăr iluzoriu” (Illusory Truth Effect) spune că oamenii au tendinţa de a considera o informație falsă ca fiind adevărată, dacă aceasta este repetată suficient de des. Aşa se face că “fapte” consacrate din istorie, situaţii, întâmplări care nu au avut loc să fie considerate adevărate. Iată câteva exemple:
“Fapte” celebre, dar false – Cristofor Columb a „dovedit” că Pământul este rotund?
Mit – Cristofor Columb a plecat în expediție (in secolul XV) pentru a demonstra că Pământul este rotund.
Realitate – Ideea că Pământul este rotund era cunoscută încă din Antichitate, fiind susţinută de filozofi precum Pitagora (bazându-se pe convingerea, fără dovezi, că sfera este forma perfectă) și Aristotel, care a oferit primele argumente bazate pe observaţii ştiinţifice – umbra Pământului pe Lună, în timpul eclipselor, este rotundă, navele care se îndepărtează spre orizont dispar de la bază în sus, sugerând o suprafață curbată.
Mai târziu, Eratostene, matematician și astronom grec, a fost primul care a calculat circumferința Pământului cu o precizie surprinzătoare, măsurând unghiul format de umbrele Soarelui în două orașe, Alexandria și Syene.
În epoca marilor descoperiri geografice, expediția lui Magellan (1519–1522), navigator şi explorator portughez, care a realizat prima circumnavigație a globului (navigaţie pe o circumferinţă), a demonstrat practic că Pământul este rotund.
În vremea lui Columb, majoritatea savanților europeni știau deja acest lucru. Dezbaterea nu era despre forma Pământului, ci despre dimensiunea lui, iar navigatorul italiano-spaniol, în căutarea unei rute spre India, bazându-se pe informațiile acumulate de-a lungul călătoriilor sale și studiind hărțile şi cărțile din vremea sa, a ajuns la concluzia că Pământul este cu 25% mai mic decât se credea până atunci.
Nici afirmaţia că navigatorul Cristofor Columb a descoperit America, în călătoria din 1492, nu este în întregime adevărată. El a ajuns pe acest continent, care, mai târziu, va fi numit America, dar se pare că exploratorul viking Leif Erikson, în jurul anului 1000, a navigat către ceea ce astăzi este cunoscut ca Newfoundland, Canada, și a fondat un așezământ temporar numit Vinland. Aceasta este considerată prima sosire europeană în America. În schimb, contactele vikingilor cu “Lumea Nouă” nu au avut impactul global pe care l-a avut expediția lui Columb.
“Dacă nu au pâine, să mănânce cozonac!”
Mit – Această afirmaţie cinică, plină de infatuare şi dispreţ, care a traversat secolele, fiind invocată uneori şi astăzi, este atribuită, prin tradiţie, Mariei Antoaneta, ultima regină a Franței (executată prin ghilotinare, în 1793, acuzată de înaltă trădare), care ar fi rostit-o în 1789, când, în timpul Revoluţiei franceze, mulţimea răsculată se adunase în faţa Palatului Versailles, plângându-se, printre altele că “nu are pâine”.
Realitate – Encyclopaedia Britannica, referitor la acest fapt, consemnează că nu există nicio dovadă că regina Maria Antoaneta ar fi rostit aceste cuvinte şi că fraza, în această formă (sau în varianta “Să mănânce brioşe!”) ar fi apărut, cu mulţi ani înaintea domniei Mariei Antoaneta (în 1767), în scrierile iluministului Jean-Jacques Rousseau şi că atribuirea acestor vorbe reginei este un fals sau cel puţin o exagerare, prin care diferiţi istorici au evidenţiat deconectarea elitei de problemele poporului.
“Fapte” celebre, dar false sau exagerate – “Frumuseţea Cleopatrei l-a sedus pe Iulius Cezar?”
Mit – Se spune că regina Egiptului, Cleopatra, l-a sedus pe Iulius Cezar exclusiv datorită frumuseții sale extraordinare, reuşind astfel să-şi păstreze puterea şi influenţa şi în momentul în care Iulius Cezar, generalul roman, una dintre mai controversate personalități din istorie, a dorit să cucerească Egiptul.
Realitate – faptele consemnate în diverse documente istorice nu fac referire la aspectul fizic al reginei, spun însă ca regina Cleopatra a reuşit să intre în graţiile generalui roman nu atât datorită frumuseţii, cât datorită inteligenţei, ambiţiei, puterii de seducţie, rafinamentului, educaţiei (ştia mai multe limbi, avea cunoştinţe din domeniul alchimiei, cosmeticii, ginecologiei), abilitaţilor diplomatice şi alianţelor strategice, parte a planului său de a nu abandona niciodată Egiptul şi interesele poporului său.
Singurele mărturii despre înfăţişarea Cleopatrei sunt câteva monede, pe care este reprezentată cu un nas proeminent şi cu trăsături aspre. Blaise Pascal, filosof francez din secolul al XVII-lea, în volumul “Cugetări”, convins fiind că femeile cu nasul mai lung au o mai mare putere de seducție, consemnează o frază devenită, de asemenea, celebră: “Le nez de Cléopâtre, s’il eût été plus court, toute la face de la terre aurait changé” (“Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, fața lumii ar fi fost alta…”).
O altă confuzie care s-a perpetuat în legătură cu Cleopatra are legătură cu originea ei – nu era egipteancă, ci provenea dintr-o familie de origine greacă, aflată la conducerea Egiptului după Alexandru cel Mare. Cleopatra a fost prima din familia ei care a învăţat limba egipteană.
“Fapte” celebre, dar care sunt false sau exagerate – Newton, mărul şi gravitaţia
Mit – Isaac Newton (1642 – 1727), renumitul om de ştiinţă englez, a descoperit legea gravitației când un măr a căzut pe capul său.
Realitate – Povestea este o metaforă exagerată, popularizată de biografi precum William Stukeley, un anticar englez, medic şi cleric anglican, prieten al lui Newton, care consemnează în “Memoirs of Sir Isaac Newton’s Life”, că, într-una dintre conversaţiile cu celebrul savant, acesta ar fi povestit (sau, poate, Stukeley a inventat povestea) că a fost inspirat, în elaborarea legii gravitaţiei, de împrejurările în care, la umbra merilor din grădina mamei sale, din Lincolnshire, îşi bea ceaiul, întrebându-se de ce un măr cade întotdeauna (nu pe capul său) perpendicular pe pământ şi nu lateral sau în sus.
Anecdota a prins la public şi a luat proporţii, aşa cum s-a întâmplat cu nenumărate alte fapte, mai multe instituţii (colegii, organizaţii pentru conservarea patrimoniului etc.) pretinzând că au cumpărat acel copac şi că poate fi văzut în grădinile/ parcurile lor. Este vident însă că Teoria gravitaţiei a derivat din impresionantele cunoştinţe de matematică şi fizică ale lui Newton.
Persecuțiile masive ale creștinilor în Roma antică
Mit – Creștinii erau aruncați zilnic în arenă, în Roma antică, pentru a fi devorați de lei.
Realitate – Persecuția primilor creștini este un subiect complex, înconjurat atât de relatări istorice autentice, cât și de fapte exagerate sau mituri care s-au dezvoltat în timp. Persecutarea creștinilor în Imperiul Roman a avut loc într-adevăr, dar amploarea și natura să variază semnificativ în funcție de perioadă, loc și sursă.
Multe fapte referitoare la acest aspect sunt adesea exagerate sau fabricate mai târziu, pentru a sublinia martiriul primilor creștini, persecutați pentru refuzul lor de a se conforma normelor religioase romane.
Primele persecuții documentate au fost locale și nu au fost rezultatul unor politici oficiale. De exemplu, împăratul Nero (54–68 d.Hr.) este acuzat de istoricul Tacit că a folosit creștinii ca “țapi ispășitori” pentru incendiul din Roma, din anul 64. Se spune că aceștia au fost torturați și arși de vii, dar amploarea acestor persecuții este discutabilă.
Persecuții mai sistematice au avut loc în timpul unor împărați, cum ar fi Decius (249–251) şi Diocletian (284–305), sub domnia celui din urmă având loc una dintre cele mai mari persecuții ale creștinilor (303–311), cunoscută ca “Marea Persecuție”. Mii de creștini au fost executați sau forțați să renunțe la credință.
Persecuțiile au început însă să scadă în intensitate odată cu Edictul de la Milano (313), emis de Constantin cel Mare, care a garantat libertate religioasă creștinilor și a altor culte din Imperiul Roman.
Mai ales unele surse creştine medievale au exagerat numărul martirilor şi cruzimea pedepselor, precum aruncarea în masă a creștinilor la fiare, în Colosseum. În realitate, Colosseumul a fost folosit mai rar decât se crede pentru astfel de “spectacole” sinistre.
Au fost arse pe rug vrăjitoarele din Salem?
Mit – Vrăjitoarele din Salem, Massachusetts, au fost arse pe rug, în 1692.
Realitate – În 1692, în colonia Salem, din Noua Anglie (astăzi, Danvers, Massachusetts), un grup de tinere care susţineau că “sunt posedate de diavol” (convulsii, accese de ţipat etc.), au acuzat mai multe localnice de vrăjitorie. S-a înfiinţat un tribunal special şi un val de isterie a cuprins comunitatea. Legislația și obiceiurile juridice din coloniile americane britanice urmau legea engleză, care considera spânzurarea ca fiind metoda standard de execuție pentru crimă și alte infracțiuni capitale, inclusiv vrăjitoria.
20 de persoane au fost executate, dar niciuna prin ardere pe rug, ci prin spânzurare. In schimb, in Europa, în timpul Inchiziției și al persecuțiilor de vrăjitoare, din secolele al XV-lea – al XVII-lea, arderea pe rug era o metodă de execuție frecvent utilizată pentru cei condamnați pentru vrăjitorie sau erezie.
În timp, miturile și ficțiunile despre vrăjitoare (cum ar fi cele din literatură sau filme) au popularizat ideea că vrăjitoarele erau arse pe rug și în America. Totuși, această practică nu a fost folosită în colonii, nici în Salem.
Această confuzie, desigur, nu face ca faptele să fie mai puţin dramatice, mai ales că, în 1697, Tribunalul General din Massachusetts a considerat procesele ca fiind ilegale, iar numele celor condamnaţi au fost reabilitate, acordându-se compensaţii financiare urmaşilor.
“Fapte” devenite celebre, dar care sunt false sau exagerate – Vikingii purtau coifuri cu coarne?
Mit – Vikingii, strămoșii popoarelor nord germanice contemporane, erau războinici care purtau coifuri decorate cu coarne.
Realitate – faptele consemnate în documente, dovezile arheologice nu susţin această reprezentare despre vikingi. Imaginea vikingilor purtând coifuri cu coarne provine din interpretări artistice și culturale ulterioare, nu din realitățile istorice.
În secolul al XIX-lea, în timpul mișcării romantice, vikingii au fost adesea reprezentați, în artă și literatură, ca războinici impunători, iar coifurile cu coarne au fost adăugate pentru a-i face să pară mai exotici și mai feroce.
În 1876, în opera „Inelul Nibelungilor”, de Richard Wagner, costumele proiectate pentru vikingii din spectacol includeau coifuri cu coarne, popularizând această imagine în mentalul colectiv.
Coifurile cu coarne au fost purtate de alte popoare din Europa, precum celții sau unele triburi germanice, în scopuri ceremoniale, dar nu în bătălii. Vikingii însă nu sunt cunoscuți pentru utilizarea lor.
Coifurile vikingilor erau realizate din metal sau din piele și aveau un design simplu, destinat să protejeze capul. Cele mai multe coifuri descoperite aveau un vârf rotund sau conic și protecții pentru nas și obraji.
Coiful Gjermundbu, singurul coif viking complet găsit până în prezent (descoperit în Norvegia), este un exemplu clar de coif simplu, fără ornamente precum coarne. În bătălii, coarnele ar fi fost mai degrabă un dezavantaj, deoarece ar fi făcut coiful mai greu și mai puțin practic.
“Fapte” devenite celebre, dar false sau exagerate – Bătălia de la Waterloo și “ultimele cuvinte” ale lui Napoleon
Mit – Se crede că Napoleon ar fi spus, înainte de a muri: „Franța, armata, Josephine!”
Realitate – Napoleon a murit în exil pe Insula Sfânta Elena, la 5 mai 1821, suferind de o boală gravă (cel mai probabil cancer la stomac sau o afecțiune gastrointestinală cronică). În ultimele sale zile, era în stare de semi-conștiență. Printre cei care au fost alături de el se numără doctorul său personal, Francesco Antommarchi, și câțiva dintre foștii săi ofițeri și servitori.
Cuvintele pe care Napoleon le-ar fi spus înainte de a muri – „Franța, armata, Josephine!” – au fost raportate de cei prezenți alături de el, dar există neclarități cu privire la ordinea și exactitatea lor. Au fost însă adesea citate în literatura populară și biografii, dar nu există o certitudine absolută că au fost ultimele sale cuvinte.
Aceste cuvinte ar sugera un “rezumat” al gândurilor sale finale – dragostea pentru țară, mândria pentru cariera sa militară și afecțiunea profundă pentru Joséphine, prima soție a lui Napoleon I și prima Împărăteasă a francezilor.
Unele surse afirmă că, în delirul său final, Napoleon a rostit cuvinte legate de comandarea trupelor sau despre marile bătălii ale vieții sale. Este posibil ca „Franța” și „armata” să fi fost teme recurente în acest delir, dar despre numele “Josephine” nu există dovezi clare că a rostit acest nume în ultimele clipe.
Doctorul Antommarchi, de pildă, a menționat că Napoleon a murit rostind cuvinte incoerente, legate de manevre militare și ordine de război. Alte mărturii sugerează că a spus „Tête d’armée” („Comandant de armată”), reflectând obsesia pentru rolul său militar. Mulţi istorici consideră însă că aceste cuvinte reprezintă, mai degrabă, o versiune idealizată a gândurilor sale finale, decât un fapt strict istoric.
Emisiunea “Războiul Lumilor” a provocat panică, violențe şi sinucideri în Statele Unite?
Mit – Emisiunea radiofonică “Războiul Lumilor” (difuzată de Orson Welles, regizor, scenarist, actor, în 1938) a provocat o panică masivă în rândul populației SUA.
Realitate – Faptele spun că, la data de 30 octombrie 1938, Orson Welles și echipa sa de la “Mercury Theatre on the Air” au difuzat o adaptare radiofonică a romanului “Războiul Lumilor”, de H.G. Wells.
Adaptarea a fost prezentată sub forma unui buletin de știri fictiv, descriind o invazie extraterestră în curs de desfășurare în Grover’s Mill, New Jersey. Formatul realist a contribuit la o oarecare confuzie în rândul ascultătorilor.
Potrivit rapoartelor de presă de atunci, mulți oameni ar fi crezut că invazia extraterestră este reală și ar fi intrat în panică, fugind din case, chemând poliția sau încercând să se adăpostească. Presa timpului a descris această reacție ca pe un caz de isterie în masă, exagerând premeditat efectul emisiunii, pentru a discredita radioul (cu care se afla în competiţie) ca sursă de știri.
Au existat cazuri izolate de persoane alarmate, dar nu există dovezi clare că a avut loc o panică în masă. Emisiunea nu avea o audiență foarte mare, iar un sondaj din acea vreme arată că majoritatea oamenilor ascultau alte programe. Reacțiile alarmate au fost mai frecvente în zone unde oamenii nu au ascultat integral emisiunea și au intrat în mijlocul „buletinului de știri” fictiv.
În unele cazuri, reacțiile au fost amplificate de anxietatea generală din perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial. De fapt, evenimentul a rămas în memoria colectivă mai degrabă ca o lecție despre puterea mass-mediei, decât ca un episod de isterie autentică.
Aztecii credeau despre cuceritorii lor că sunt zei?
Mit – Aztecii (triburi amerindiene care au trăit în regiunea centrală a Mexicului) credeau că Hernán Cortés și conchistadorii săi, care au debarcat în “Lumea Nouă”, erau zei.
Realitate – Aztecii nu credeau literalmente despre Hernan Cortés că era o întruchipare a lui Quetzalcoatl, o divinitate asociată cu înțelepciunea, vântul și cultura, care, conform mitologiei, ar fi promis să se întoarcă într-o zi, ci, mai degrabă, au fost curioși și precauți față de străinii care sosiseră cu tehnologii necunoscute (arme de foc, cai, armuri metalice).
Împăratul aztecilor, Montezuma al II-lea, a adoptat o abordare diplomatică față de Cortés, oferindu-i daruri și primindu-l cu respect. Acest lucru a fost interpretat ulterior de europeni ca o formă de venerare.
Mitul a fost amplificat în cronicile spaniole, în special în relatările scrise de Bernal Díaz del Castillo și alte surse europene, care au exagerat percepția aztecilor despre conchistadori, pentru a sublinia triumful spaniolilor.
Aztecii aveau o înțelegere practică a lumii lor. Deși miturile locale erau importante, nu există dovezi că elitele aztece au fost înșelate să creadă că spaniolii erau zei. Montezuma era probabil mai interesat să câștige timp și să evite un conflict deschis, decât să-i considere zei.
Marele Zid Chinezesc este singurul obiect creat de om vizibil din spațiu?
Mit – Marele Zid Chinezesc, lung de 21 196 kilometri şi înalt de 4 – 5 metri, construcţie gigantică a lumii antice, care avea rolul de apărare a graniței imperiului chinez, este singurul obiect creat de om vizibil din spațiu.
Realitate – De pe orbita joasă a Pământului (aproximativ 160 – 400 km altitudine), unele obiecte construite de om, inclusiv Marele Zid Chinezesc, pot fi văzute cu ochiul liber, dar nu sunt ușor de distins. Zidul este relativ îngust și are o culoare similară cu cea a peisajului înconjurător, ceea ce îl face dificil de observat.
De la altitudini mai mari (cum ar fi cele de pe Lună), nicio structură creată de om nu este vizibilă cu ochiul liber. De pe orbita joasă, astronauții pot observa orașe, noaptea, datorită iluminării artificiale, marile autostrăzi și aeroporturi, alte structuri mari, cum ar fi barajele sau câmpurile agricole ordonate.
Astronauții care au fost pe Stația Spațială Internațională (ISS) au confirmat, contrar mitului popular, că Marele Zid Chinezesc nu este vizibil fără ajutorul unor dispozitive optice.
Mitul că Marele Zid Chinezesc este singura construcție vizibilă din spațiu a apărut în secolul al XIX-lea (când un jurnalist englez a afirmat acest lucru), înainte ca oamenii să fi ajuns vreodată în spațiu. El a fost popularizat ulterior în cărți și manuale, dar observațiile moderne l-au demontat.
Astfel de exemple, ca cele prezentate anterior, ilustrează cum diverse fapte istorice pot fi distorsionate de-a lungul timpului, transformându-se în legende care continuă să fascineze lumea, să fie crezute, chiar și după ce informațiile au fost corectate sau dezmințite.
