“Florile dalbe” şi “Leru-i ler”, prin vechimea şi semnificaţia lor, sunt expresii emblematice pentru colindele româneşti din perioada Crăciunului şi a Anului Nou. Poezia obiceiurilor de iarnă, de o extraordinară complexitate, conservă stratificări ale unor epoci îndepărtate, iar mesajul colindelor s-a sublimat în versuri de o deosebită frumuseţe, cu funcţie ritualică şi magică.

Colindele (colinduţa, colindeţ, colindiş etc.) cunosc o mare varietate tematică, izvorâtă dintr-un substrat arhetipal, în care au fuzionat elemente de mitologie dacică, latină, balcanică şi, mai târziu, creştină.

Funcţia de bază a colindului este cea de purificare (o funcţie catharctică), necesară pentru un nou început, la care se adaugă funcţia mitologică (de reiterare a unui arhetip/ model) şi cea religioasă, de manifestare a sacrului şi de proiecţie cosmică a vieţii cotidiene – toate pentru a exprima bucuria, încrederea, coeziunea de grup, ataşamentul familial, renaşterea etc. Există convingerea, perpetuată de-a lungul timpului, că, dacă cineva primeşte şi doar un singur colindător şi îl răsplăteşte pentru urări, îi va merge bine tot anul.

“Florile dalbe, flori de măr”

Colindatori - Florile dalbe, flori de măr si Leru-i ler
Colindatori – Florile dalbe, flori de măr si Leru-i ler

Frecvenţa versului “Florile dalbe, flori de măr” în colindele de Crăciun, din toate regiunile ţării, se explică prin forţa magică şi simbolică a acestei imagini. Se ştie, de exemplu, că încă de la Sărbătoarea Sfântului Andrei oamenii (cel puţin în societăţile tradiţionale), obişnuiau să ducă în casă şi să pună în apă crenguţe de măr, cireş, vişin. Dacă acestea înfloreau până la Crăciun, era semn bun, că anul care va veni va fi îmbelşugat.

Semnificaţia “florilor dalbe, flori de măr” trimite, aşadar, la virtuţile lor magice, de bun augur. “Dalb”, care înseamnă “alb, curat, imaculat, luminos”, asociat florilor de măr, transmite un mesaj de bucurie, de speranţă, dar şi de adoraţie divină. În multe culturi populare, inclusiv la noi, mărul este “pomul vieţii şi al cunoaşterii”, al revelaţiei”.

Pe de altă parte, “florile dalbe, flori de măr” pot fi şi o reminiscenţă din ceremoniile şi ritualurile precreştine, când începutul de an era celebrat la începutul primăverii, pentru a marca un nou ciclu agricol: “Iată lumea că-nfloreste/ Florile dalbe/ Pământul că-ntinereste/ Florile dalbe/ Cânt prin luncă turturele/ Florile dalbe/ La fereastră rândunele/ Florile dalbe/ Ș-un porumb frumos, leit/ Florile dalbe,/ Despre apus a venit,/ Florile dalbe/ Floare dalbă a adus/ Florile dalbe./ Și la căpătâi s-au pus/ Florile dalbe./ El vă zice să trăiți/ Florile dalbe/ intru mulți ani fericiți/ Florile dalbe/ Și ca pomii să-nfloriți/ Florile dalbe/ Și ca ei să-mbătrâniți/ Florile dalbe” (“Poezii populare ale românilor”, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri).

De altfel, în timpurile mai vechi, şi sorcovele erau făcute din crenguţele de măr sau cireş puse la înmugurit de Sfântul Andrei. Suprapunerea altor date – religioase, stabilite oficial – peste calendarul popular explică de ce diverse ritualuri dedicate întâmpinării primăverii apar în colindele de iarnă.

“Leru-i ler”/ “lerui ler” – origine şi semnificaţie

Florile dalbe
Florile dalbe

Deşi foarte cunoscut, probabil că puţini ştiu semnificaţia acestui vers “ -“Leru-i ler sau variantele “leroi”, “lerui”, “leroloi”, “lerului” – care apare in foarte multe colinde româneşti, uneori împreună cu simbolul “florile dalbe, flori de măr: “Sus pe cerul înstelat/ Mandră stea s-a arătat/ Şi cu flori de măr în mână/ Se coboară peste stână/ Lerui ler /într-un grajd sărac de lemn/ Din cetatea Betleem/ Într-o iesle-n rece scut/ Domnul lumii s-a născut/ Lerui ler/ Celui care-adus lumină/ Şi peste acest pământ/ Pace de la Domnul Sfânt/ Lăudând pe cel din cer /Lerui ler /Iar de către răsărit/ Trei regi, trei magi au pornit /Lui Mesia de se-nchină,/ Steaua Domnului lumină/ Lerui ler” sau, in alt colind – “Lerui, Doamne, Ler,/ Din înaltul Cer,/ Cerne luna, cerne,/ Raze albe-aşterne,/Lumina cerească/ Din iesle să crească,/ Razele-n zăpadă/ Îngeri să le vadă,/ Din înaltul Cer,/ Lerui, Doamne, Ler!”.

În DEX, explicaţia pentru “ler”este următoarea: “interjecţie care apare ca refren, în colinde, cărora le dă un anumit efect eufonic/sonor”. Această explicaţie este, însă, mai degrabă, un mod de a simplifica semnificaţia unei structuri lingvistice foarte vechi, cu etimologie controversată, despre care lingviştii, istoricii, folcloriştii au formulat diverse ipoteze.

Citește și:  Craciunul in timpul calatoriilor - cele mai interesante activitati departe de casa

“Curţile lui Ler împărat”

Cea mai veche încercare de explicare a cuvântului “Ler” apare în lucrarea “Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor”, din secolul al XVIII-lea, în care Dimitrie Cantemir face referire la nişte colinde din Oltenia, în care sunt pomenite nişte “temelii ca de cetate – “Curţile lui Ler împărat” – “Ler” indicându-l pe împăratul roman Aurelianus (în limbaj popular, “Avrelie Avrelian”).

Victor Kernbach, în “Dicționarul de mitologie generală”, formulează ipoteza că “ler” ar putea fi un împrumut de la celţi, în limba cărora “Ler” era numele unei zeităţi a mărilor (Lair/ Llyr). În pofida legăturilor dintre civilizaţia dacă şi cea celtică, este puţin probabil că aceasta să fie originea cuvântului “Ler” din limba română, care apare în colindele cu mesaj religios, creştin.

O etimologie posibilă…

Sarbatori si colinde
Sarbatori si colinde

Majoritatea lingviştilor acceptă explicaţia dată de academicianul Al. Rosetti, aceea că “ler” ar proveni din ebraică, de unde a fost împrumutat în latină, trecând ulterior şi în limba română.

(Ha)lleluiah (Domine)”, care înseamnă “Lăudaţi pe Domnul” (folosit ca un refren de laudă în psalmi şi în cântările liturgice), ca structură lingvistică, ar fi trecut printr-o transformare fonetică (rotacism), la începuturile limbii române – transformarea lui “l” intervocalic, în „r”. Astfel, “Alleluia” a devenit “alleruia”, din care a derivat “alerui”, “aler”, “ler”, un cuvânt despre care se presupune că ar exista în limba noastră încă din perioada daco-romană, când s-au născut şi primele noastre colinde religioase (aproximativ secolele al II-lea – al VI-lea, respectiv al VII-lea).

Există nenumărate alte încercări de explicare a etimologiei cuvântului “ler”. De exemplu, Ion G. Sbierea, istoric literar şi folclorist de la începutul secolului trecut, pune în relaţie cuvântul “Ler” cu singularul latinesc al numelui unui zeu, “Lar” (termen provenit din etruscă), protector al casei şi pe care romanii îl venerau aşezând, la sărbători, ghirlande de flori, pe un altar amenajat în fiecare casă, numit “laralia”.

“Florile dalbe, leru-i ler,/ Să se-audă până-n cer”

Dincolo de aceste presupuse etimologii, este evident că “Leru-i ler”, ca şi “Florile dalbe, flori de măr”, au avut şi au păstrat o funcţie mult mai importantă decât aceea a unui refren cu efect eufonic – sunt expresia rolului magic pe care il au colindele, de purificare a timpului trăit/ trecut, pentru a face loc unuia nou, curat şi luminos şi de a proiecta cosmic, ritualic, existenţa umană: “Leru-i ler, dalbe flori/ Cântă-n drum colindători/ Dalbe flori, leru-i ler,/ Să se-audă până-n cer”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.