Formarea muntilor – diverse teorii

Formarea muntilor este rezultatul dinamicii tectonicii terestre. Structura interna a Pamantului presupune existenta mai multor straturi succesive, de la suprafata spre interior, acestea fiind: scoarta terestra (sau crusta), cu o grosime de 6-30 de kilometri, litosfera (30-100 kilometri, in adancime), astenosfera (100-700 kilometri), mantaua (700-2 900 kilometri) si nucleul (miezul), de aproximativ 3 400 kilometri grosime. Crusta si litosfera sunt rigide, mantaua este alcatuita din roci plastice, iar nucleul are o consistenta fluida. Diversele miscari ale unora dintre aceste straturi au dus la formarea muntilor :

• Subductia este fenomenul care consta in ciocnirea unei placi oceanice, mai dense, cu una continentala (subductie oceano-continentala). Se creeaza, in aceste conditii, o falie oceanica, iar marginea placii se increteste si de ridica. Anzii Cordilieri, de pe coasta de vest a Americii de Sud, cel mai lung lant muntos din lume, care se intinde pe o distanta de 17 000 de kilometri, s-au format in acest mod. Adesea, sedimentele marine depuse sub crusta oceanica raman acrosate de marginea placii continentale, dand nastere unor lanturi de munti vulcanici, asa cum s-a intamplat, de exemplu, in cazul muntilor din Insulele Barbados, situate intre Oceanul Atlantic si Marea Caraibelor. Se poate intampla insa ca doua placi continentale, de aceeasi densitate, sa se intalneasca si, atunci, coliziunea sa fie frontala, cu o enorma presiune, rezultata din aceasta ciocnire, crusta terestra ridicandu-se si dand nastere la masive muntoase inalte. Astfel s-au format Muntii Alpi, prin coliziunea intre placa europeana si cea eurasiatica, in urma cu peste 10 milioane de ani. Acestia continua sa se ridice cu aproximativ doi milimetri pe an. Muntii Himalaia au luat nastere din intalnirea dintre placa indiana si cea euroasiatica si acestia ridicandu-se, anual, cu 2-5 centimetri. O forma a subductiei este si ciocnirea a doua placi oceanice, una dintre ele fiind comprimata in mantaua terestra. Rezulta, din acest fenomen, o activitate vulcanica, asa cum este cazul faimoasei Centuri de Foc a Pacificului.

• Riftul oceanic este o despicatura in scoarta terestra, urmata de patrunderea apei in spatiul format. Aceasta raceste magma, care iese spre suprafata, din mantaua terestra. Islanda, Insulele Hawai sunt exemple pentru un asemenea fenomen.

Inceputul studiului tectonicii globale tine de secolele al XVII-lea – al XVIII-lea, cand naturalistii Johann Scheuchzer, Horace Benedict de Saussure ai abatele Lazzaro Moro au incercat sa explice formarea Alpilor, descoperind ca straturile de roci erau asezate in toate directiile, intrebandu-se, in mod firesc, ce ar putea justifica o asemenea “dezordine”. In 1829, geologul francez Jean Baptiste de Beaumont, care intocmise o harta amanuntita a Frantei, a lansat o teorie potrivit careia lanturile muntoase de pe glob s-au format in epoci diferite si prin fenomene diverse, cel mai probabil printr-o contractie lenta a Terrei, care a determinat ridicarea muntilor.

Cel care a impus, insa, teoria contractiei Pamantului este geologul austriac Eduard Suess. Acesta a publicat, intre 1883-1888, o lucrare – “Fata Pamantului” – in mai multe volume, in care sustinea ca a existat, candva, un mare continent, in partea de sud, “Gondwana”, care cuprindea America de Sud, Africa, parti din Australia, Madagascar, Antarctica si India, legate prin “poduri continentale” care, ulterior, s-au prabusit in ocean. Abia in 1912, exploratorul Alfred Wegener a contrazis teoria contractiei (astazi complet abandonata), sustinand-o pe aceea a rifturilor si a derivei continentale.

La momentul actual, oamenii de stiinta, prin studiul comparativ al diverselor etape din evolutia tectonicii, incearca sa realizeze « scenarii » pentru viitorul mai apropiat sau mai indepartat al Terrei, din acest punct de vedere. Pangeea Ultima (Pangeea Proxima/ Neopangeea) este numele pe care ei l-au dat unui posibil supercontinent (un termen generic prin care se refera la o masa continentala care ar putea grupa toate continentele actuale). Aparitia acestuia este posibila peste aproximativ 250 de milioane de ani si este conditionata de felul in care temperatura interna a Pamantului, a carei principala sursa este radioactivitatea, va creste sau va scadea. O alternativa la Pangeea Ultima este Amasia, un supercontinent format din Asia si America de Nord, ipoteza bazata pe faptul ca placa Pacificului este deja in subductie, sub Eurasia si America de Nord, un proces care, daca va continua, va duce la disparitia Oceanului Pacific.