Fortuna labilis este o expresie latinească, având sensul de “soartă schimbătoare”/”noroc schimbător”. În antichitatea latină, Fortuna, cuvânt derivat din “fors” – “soartă” – era numele zeiţei norocului,venerată mai ales în regiunea Latium (din partea centrală a Italiei, inclusiv Roma). Legendele spun că, la vremea aceea, un anume Numerius Suffustus, spărgând o stâncă, a descoperit mai multe tăbliţe din stejar, aparţinând zeiţei Fortuna, pe care erau inscripţionate semne misterioase, pe baza cărora se putea prezice viitorul.

Se consideră de asemenea, potrivit diverselor surse, că, la Roma, cultul zeiţei Fortuna a fost introdus de Servius Tullius, un sclav ajuns al şaselea rege legendar al Romei antice, în secolul al VI-lea i.Hr., graţie ajutorului Fortunei. De altfel, la Roma, se şi celebra ziua zeiţei Fortuna, la data de 24 iunie. Statui ale zeiţei destinului au fost descoperite în templele ridicate în cinstea ei, statui pe care oamenii le acopereau cu un văl gros, la cererea Fortunei, pentru a se sugera că destinul muritorilor se află sub semnul sorţii “oarbe”, în sensul că oamenii sunt cei care atrag necazurile în viaţa lor.

Zeita Fortuna

În timp, diverse ziceri populare, legate de zeiţa Fortuna, au fost conservate în memoria colectivă, pentru a exprima concentrat o morală, o concepţie despre viaţă, o învăţătură, precum: “Audaces fortuna juvat”/”Fortes fortuna juvat” (Soarta/Norocul surâde celor îndrăzneţi) sau “Roata/Norocul se întoarce” sau “Fiecare este artizanul sorţii/norocului său” etc.

Fortuna labilis (Soarta schimbătoare), dintr-o expresie, a devenit, de-a lungul secolelor, un motiv literar de circulaţie universală, de la scriitorii antici (apare, de exemplu, în operele poetului latin Ovidiu – “Triste”, “Pontice”, în “Odele” lui Horaţiu, în “Georgicele” lui Vergiliu) la cei moderni.

În literatura română, cel mai vechi text în care este valorificat motivul literar fortuna labilis este lucrarea “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, din secolul al XVI-lea, scrisă în limba slavonă, limba oficială din spaţiul românesc în perioada Evului Mediu, tradusă ulterior în limba română. Probabil că motivul fortuna labilis a fost preluat de Neagoe Basarab, cel cunoscut în epocă drept “Domn al culturii şi spiritualităţii”, ctitor al Mănăstirii Curtea de Argeş, din Biblie şi din scrierile antice, pentru a oferi fiului său un reper de morală, un cod al valorilor, precum şi sfaturi despre cum se conduce o ţară, insistând asupra faptului că “Ştie Domnul cugetele omeneşti, că sunt deşarte”, adică supuse trecerii şi sorţii

Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie

În secolul al XVII-lea, motivul fortuna labilis este prezent în primul poem filosofic din literatura română – “Viaţa lumii” – scris de Miron Costin, unul dintre cronicarii moldoveni, ale cărui scrieri au contribuit la fundamentele culturii autohtone. Motivul sorţii schimbătoare, fortuna labilis, se regăseşte (inclusiv la Miron Costin) şi în forma adagiului latin “Vanitas vanitatum et omnia vanitas” (“Deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşarte”, afirmaţie care deschide cartea Ecleziastul, din Vechiul Testament. Mesajul intrinsec al unui astfel de mesaj este ca zbaterea omului, în viaţa aceasta, este zadarnică, totul este iluzie, “fum” – “Fum şi umbră sântu toate, visuri şi părere… Toate-s nestătătoare, toate-s nişte spume… Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul.
Anii nu potu aduce ce aduce ceasul” (Miron Costin).

Din epoca romantismului românesc, care şi-a găsit expresia cea mai “înaltă” în opera lui Mihai Eminescu, au rămas cele mai frumoase creaţii în care fortuna labilis apare ca motiv sau temă literară, în funcţie de locul pe care îl ocupă în operă (tema este aspectul cel mai important, în jurul căruia se construieşte întregul text, în timp ce motivul literar reprezintă cea mai mică unitate structurală a textului, pe ansamblul motivelor bazându-se tema). Astfel, nenumărate poezii eminesciene asociază, în versuri inconfundabile, tema timpului (fugit irreparabile tempus), cu soarta schimbătoare/fortuna labilis, una dintre cele mai semnificative opere din acest punct de vedere fiind “Memento mori (Panorama deşertăciunilor)”, fragmentul rămas dintr-un amplu poem, o epopee neterminată, despre succesiunea civilizaţiilor (Babilonul, Egiptul antic, Grecia şi Roma antică, Dacia mitică, Revoluţia franceză), despre destin, despre mărire şi decădere.

În forme mai mult sau mai puţin explicite, motivul literar fortuna labilis este prezent constant în literatură, ori de câte ori se abordează tema destinului, a condiţiei existenţiale, a timpului. În limbajul obişnuit, fortuna labilis are valoarea unui adagiu, un fel de avertisment că nimic nu este veşnic, nu există fericire şi nici nenorocire care să nu aibă sfârşit, iar soarta omului stă sub semnul schimbării, al devenirii perpetue.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here