Cum ar putea un sat părăsit să beneficieze de privilegiul eternității, vă întrebați, desigur, citind titlul acestui material? Foarte simplu, aș răspunde eu, pășiți în povestea mea și veți afla!

Era toamnă. Septembrie îmbătat de simfonia culorilor de munte. Și era chiar munte. Poiana Ruscă. Mai exact, Țara Hațegului, pentru aceia care descoperă abia acum, fascinația unei hărți tipărite, acolo unde GPS-ul nu a mai fost vreodată. Eram în Țara Hațegului pentru documentare, dar pe cu totul alt subiect, când gazda noastră ne-a văzut aparatele foto și a exclamat uimită: “Păi, dacă sunteți fotografi, apoi îi musai să mereți la Gotești!”.

“Gotești? Hmm, ce-i la Gotești?”, am întrebat eu, destul de sceptică, mai ales pentru că documentarea pentru care venisem nici nu începuse încă. E un sat părăsit și am văzut cum ochii gazdei s-au umplut instant de lumină! Pentru lumina aceea am ajuns la Gotești în acea zi. Și pentru că nu mai văzusem niciodată un sat părăsit din inima muntelui!

DSC_0020

Ne-am urcat în faimosul “Jeep” al lui Florin, un Mitshubishi Pajero din 1986, 4×4 care nu arăta prea bine. M-a liniștit însă faptul că merge mai bine decât se prezintă bătrânica lui mașină și că, oricum, este singura modalitate de a ajunge sus, la Gotești, asta dacă nu vreau să pornesc prin pădure, pe poteci neștiute și să ajung la lăsarea nopții. Off-road, gândesc eu, ce interesant! Rutele ar fi următoarele: Hațeg – General Berthlot – Tuștea – Ciula Mare – Ciula Mică  – Răchitova și de acolo cât mai sus, cu mașina de teren sau prin pădure, pe jos. De asemenea, mai poți folosi și ruta: Hațeg – Totești – Hățegel – Densuș –Stei și de acolo tot înainte pe valea Mascașului și de la Valea Negri spre Gotești, oprind unde nu-ți mai permite drumul să urci cu mașina.

Indiferent ce traseu ai alege, un lucru este sigur: peisajul iți taie răsuflarea! Aici, este țara dinozaurilor pitici, deci uită-te cu atenție la pereții de stâncă ce ți se etalează în toată spelndoarea, din loc în loc! Păstrează încă urme ale acestor dinozauri, încastrate în lava unui vechi vulcan! Dacă pleci spre Gotești dis-de-dimineață, drumul îți va fi neted, atât de neted încât te întrebi după orice curbă dacă mai trăiește cineva în pâlcurile acelea de sate printre care treci! Dar stai fără grijă, pe oameni îi regăsești prin ogrăzi și exact acolo unde nu te aștepți!

DSC_1275

Peripeții dincolo de asfalt

La un moment dat, drumul asfaltat se termină și începem aventura off-road, pe unul forestier. Plouase cu o seară înainte, iar eu mă uitam înfricoșată la roțile mașinii care se afundase în noroaie ce treceau lejer dincolo de ele! Florin Delinescu, gazda noastră, mă liniști spunându-mi că bătrâna lui mașină a văzut multe astfel de situații pe aceste cărări de munte și, dacă acum mă sperii, înseamnă că până sus o să prefer să cobor din mers!

DSC_1225a

N-am înțeles de ce până nu am început să urcăm cu mașina prin pădure. Mă încleștasem cu putere de mânere privind cum mașinuța aceea despre care credeam inițial că se va sfărâma, acum se încăpățânează să urce pante abrupte, înclinate pe alocuri și la peste 45 de grade. Nu lipseau nici aici noroaiele, drept urmare, o adevărată aventură a început, prin pădurile acestea roșcate, deja pregătite cu pături groase, pentru iarna care numai blândă nu e în munți. Și da, bătrânul vehicul, mânuit cu măiestrie de Florin, a început să urce. Și să treacă peste orice obstacol, cu încăpățânarea unui catâr. Mă uitam cu respirația tăiată cum, motorul îi scrâșnea nervos la curbe strânse sau când trecea peste trunchiuri de copaci căzuți pe cale.

Undeva, în oglinda retrovizoare, mi-am surprins chipul împietrit și, pe el, un zâmbet la fel de neclintit ca bucățile de stânci peste care mașina cu pricina trecea năvalnic. Nu-mi mai văzusem nicăieri atâta groază și zâmbet laolaltă pe chipul meu ca atunci când, pentru câteva secunde, roata din spate a mașinii a alunecat pe marginea unei curbe și a început să se învârtă în gol. Simțeam cum mașina începe să alunece cu tot cu noi și mă uitam la hăul acela care se căsca, gata să ne primească! Apoi, fără să vreau, am simțit cum îmi bate inima din ce în ce mai tare. M-am uitat în retrovizoarea aceea prăfuită. Zâmbeam. Îmi lăsasem viața în mâinile lui Florin. Iar acesta a știut cum să o păstreze intactă! A smucit volanul de vreo două ori, a accelerat brusc și iată-ne din nou, pe poteca plină de noroi și frunze ruginii!

DSC_1118a

Drumul a continuat așa vreo jumătate de oră, timp în care mâinile uitaseră de aparatul de fotografiat, în avantajul mânerelor de la uși. Mă ancorasem bine! Și rezultatul….după acea jumătate de ceas, “Jeep-ul” intră pe un drumeag. Zăresc prima casă. Cărămidă roșie, împânzită de vegetație. Perdele ce purtau încă urmele unor mâini, odinioară grijulii. Cu toate astea, erau pline de praf. Florin ne spune că toți sătenii de aici coborâseră mai la vale, din pricina iernilor aspre! S-au mutat la copii, și-au făcut case în văi și le-au lăsat pe acestea în paragină. Ultimul sătean a plecat din Gotești în urmă cu zece ani, spune el.

Mă uit în jur… multe dintre casele de lemn sunt astăzi doar materiale pentru foc. Lăsate la mâna vremelniciei, o parte din ele s-au dărâmat. Poate sub povara grea a omătului de peste iarnă, poate din cauza vântului năprasnic, poate chiar din cauza furnicilor de lemn. Curios e că multe dintre ele, deși nu mai au nici acoperișuri, nici uși, ci doar lemne răscolite de vreme, au încă ferestre. Și toate, deschise. Parcă așteaptă vremuri mai bune, parcă deschid ochii larg, în speranța că cineva, de peste văi, își va aminti de ele și le va reda frumusețea de odinioară.

Tributul timpului

DSC_1111a

Din loc în loc, unele din cele zece case cât avea Goteștiul pe vremuri au acoperișurile sprijinite în pari groși. Tălpile de piatră, pe care își odihnesc și acum bătrânețile stinghiile de lemn ale pereților sunt parte dintr-un univers pe care oamenii din oraș îl cred de mult pierdut. Dar aici, la Gotești, lumea, deși ruptă de realitate, păstrează ascunse toate acele taine ale simplității și măiestriei țărănești de altădată.

DSC_1144a

Pășesc încet pe prispa uneia dintre case și mă izbește contrastul puternic între tot ce este vechi și lăsat la mâna timpului și albastrul ferestrelor. Multe dintre casele de aici au ochi albaștri. Să aibă asta vreo lăgătură cu limpezimea cerului de care Goteștiul este atât de aproape? Privesc podeaua aceea de lemn…un leagăn răsturnat în care, odinioară, mamele își linișteau pruncii. Florin îmi spune că el și-a deschis ochii vieții în leagănul acela. Și tot acolo a fost legănată și  mama lui. Și străbunicul. Verigă peste timp. Câteva nuci se odihnesc timide pe podeaua aceea veche. Un ciubar în care altădată, probabil, se ținea laptele, stă răsturnat și el pe o băncuță joasă, păzit de un lămpaș! E o poveste cu lămpașul acesta… noaptea, când întunericul intra în trupurile de lemn ale caselor, lămpașul acesta lumina calea celor care urcau până la el în sat, prin pădurea cea deasă!

Citește și:  City break la Timişoara: 9 locuri de văzut în oraşul de pe Bega

DSC_1134a

DSC_1103a

Deschid ușor o ușă ce scârțâie din toate încheieturile. Scârțâitul acela îmi răscolește toată ființa. Mă simt mică….vremelnică în comparație cu satul acesta în care vremea pare că a încremenit. Într-o casă, găsesc un pat cu plăpumi și perne vechi, din care pare că tocmai s-a ridicat cineva! Un ceas, agățat de un perete, îmi arată ora șase și jumătate. După-amiaza! Atunci s-a oprit timpul la Gotești! În alt loc, o oală înnegrită de foc și necazuri încă așteaptă cuminte pe plită să povestească cu tâlc din tainele bucatelor. Altele, asemenea-i, stau ordonate pe o băncuță de lemn, de parcă o mână nevăzută le-a pedepsit să încremenească așa, întru veșnicie! Ce oare s-a petrecut aici? Ai spune că oamenii care trăiau aici au fost mânați de la spate de cine știe ce grozăvie!

Despre veșnicie și vremelnicie

DSC_1109a

Nu arată a sat din care s-a plecat pentru că traiul nu mai era suportabil. Ușile nu sunt ferecate. Ferestrele nu mai stau de mult închise. Interiorul nu e lipsit de lucruri trebuincioase într-o gospodărie. Tacâmurile, țesăturile, pernele, furcile, topoarele, toate stau la locurile lor și acum. Arată a sat lăsat în pripă, a sat din care oamenii s-au rupt cu dor, cu jale și năduf! Nu pot să nu mă gândesc la anii aceia în care românii din astfel de sate fugeau îngroziți din calea turcilor sau a altor neamuri cotropitoare! Așa arată Goteștiul! Scăldat într-o liniște nefirească. O liniște care amintește de eternitate. Oare așa să arate? Să fie oare liniștea asta glasul nemuririi? Și această nemurire să însemne tocmai părăsirea celor lumești?

Merg mai departe, printre pomi fructiferi care încă gem sub greutatea roadelor și, la capătul unei poteci, zăresc câțiva oameni. Unii, agățați de crengile obosite ale prunilor, perilor, alții, strânși laolaltă pe o pătură, în jurul unor merinde abia scoase din traistă. Le dăm binețe și aflăm că sunt rudele sau, unii dintre ei, chiar cei care au părăsit Goteștiul în urmă cu zece ani! Vin aici toamna, în special să culeagă ceea ce le oferă pământul pe care altădată l-au cinstit cum se cuvine! Din roadele lui, fac dulcețuri amețitoare, compoturi îmbietoare care, în iernile lungi, îți fac cu ochiul și te poartă pe valuri de arome până sus, în satul acesta uitat de vreme, de unde panorama îți taie respirația!

DSC_1096

Florin mă urmărește de la distanță cum încerc să îmi apropii ochiul aparatului de o casă tot cu ochi albaștri și o singură ușă. Îmi spune că, pe vremuri, în cele două cămăruțe de lemn, trăiau trei familii! Da, citești bine, trei familii. Fără curent electric. Fără centrală termică sau termopane. Fără apă caldă care țâșnește din perete! Și cu podele de pământ, bătătorit de muncă grea și gânduri neobosite!

DSC_1195a

Cu siguranță că traiul în Gotești nu a fost nicio clipă ușor. Și nu am niciun dubiu că oamenii s-au refugiat aici la fel ca în Țara vecină a Moților, din calea dușmanilor! Au fugit pe cărări de munte și au căutat adăpost cât mai sus, pe crestele lui, pentru că munții noștri le-au fost mereu de ajutor năpăstuiților acestui neam! Așa și-au ridicat aceste case, din bârne groase de lemn! Așa au ajuns să planteze pomi fructiferi și să cultive pământul. Așa au suportat iernile, țesând în serile în care vântul șuiera nervos, gata să smulgă din toate încheieturile ferestrele albastre, la lumina lămpașilor și la gura sobelor!

Raiul fotografilor

DSC_1145a

V-am spus despre ferestrele deschise ce privesc mirate orice turist sau fotograf care ajunge la Gotești? Dar despre merele galbene puse special parcă de o mână nevăzută pe pervazul lor, de parcă piticii din poveste tocmai trecuseră pe acolo? Dar despre culorile de toamnă, copacii roșiatici, prunele îmbufnate și cărnoase, ciupercile care își etalează rochiile în plin soare v-am povestit? Ori despre violetele brândușe care răsar la mijloc de toamnă de printre covoare grele de frunze ruginii? Despre crestele munților și panorame demne de orice album ale unui fotograf care se respectă, știți ceva? Nici nu vă spun. Pentru că despre magie nu se vorbește în cuvinte. Magia se simte. Magia se trăiește. Iar aici, la Gotești, magia e la ea acasă!

DSC_1171a

Ai spune că e un loc încremenit în timp, dacă nu ai da, pe neașteptate, peste câte un cioban sprijinit în bota sa, care să-ți povestească cum, pe prispa casei din spatele lui, acum mulți ani, poate mai mulți decât își amintește el, a privit într-o noapte lupul, direct în ochi. Nu, nu e doar o poveste frumoasă. E realitatea oricărui sat de munte pitit printre coline și păduri dese, care își păstrează obiceiurile, departe de tumultul vieții cotidiene. E un sat de munte în care, dacă rămâi măcar preț de o oră, privești în ochi veșnicia! Iar aici, în Țara Hațegului, eternitatea poartă multe nume. În oraș, se numește Hațeg. Sau Densuș. Aici însă, dincolo de cărările abrupte ale muntelui, se numește Gotești.

DSC_1034a

DSC_1097a

Plecasem pentru patru ore doar. Am rămas o zi întreagă în Gotești. Am fotografiat, am mâncat mere roșii culese direct din copac, am spart o ceapă roșie, cu slană și zacuscă din ghebele de prin pădurile satului și am respirat veșnicia. Am străbătut multe cărări din țara asta. Am mers pe multe poteci de munte și ochii mi-au rămas încremeniți în și mai multe locuri frumoase. Dar n-aș fi crezut vreodată că, într-un sat de munte, într-o Țară a Hațegului, într-o toamnă caldă și frumoasă, voi simți nemurirea, așa cum am trăit-o aici, la Gotești! Ți se lipește de suflet! Și, oricâte cărări ai străbate, libertatea ei te va urma pretutindeni! Căci un sat părăsit trăiește mai intens veșnicia decât orice inflexiune a cotidianului zbuciumat din orașe!

DSC_1047a

DSC_1055aNB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi reproduse fără acordul scris al acestuia!

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.