Imperiul Asirian – creşterea şi decăderea unei mari puteri militare a lumii antice

Asiria, unul dintre cele mai mari imperii ale lumii antice, era localizată în vestul Asiei. Inițial Asiria a cuprins numai regiunea dintre râul Tigru și munții Zagros (acum nordul Irakului). La apogeul puterii sale, în secolul al VII-lea Î.Hr., Imperiul Asirian se întindea de la Urartu (mai târziu Armenia) în nord până în Egipt la sud, de la Golful Persic la est și până la Marea Mediterană la vest.

În regiunea ce avea să fie cunoscută drept Asiria existau coloniști înainte de anul 4000 Î.Hr. Ei construiseră sate mici, practicau agricultura și creșteau animale. De-a lungul secolelor, triburile din regiunea deșertoasă a Arabiei au migrat în Asiria, unde s-au căsătorit cu descendenții coloniștilor anteriori. Prin urmare, asirienii erau un amestec de mai multe popoare, dar erau predominant semitici și înrudiți cu akkadienii și amoriții.

Pentru cea mai mare parte a perioadei dintre anii 2400 și 2000 Î.Hr., Asiria a fost supusă mai întâi akkadienilor și mai apoi sumerienilor. În această perioadă, asirienii erau un popor în principal pașnic și pastoral. Cultura lor era asemănătoare cu cea a sumerienilor. Ei vorbeau akkadiana sau asiro-babiloniană, un limbaj semitic ce era scris prin intermediul cuneiformelor. Orașul principal din acea perioadă era Ashur care era numit, la fel ca și Asiria în sine, după zeul lor suprem, Ashur.

După ce secole întregi au fost înconjurați de vecini ostili, invadați sau amenințați în mod constant cu invadarea, asirienii s-au dezvoltat într-un popor militar puternic aflat în continuă creștere.

La sfârșitul secolului al XIX-lea Î.Hr., un invadator semitic din vest numit Shamshi-Adad a transformat Asiria într-un regat independent. Cu toate acestea, timp de secole a rămas un stat slab, fiind condus de Babilon la mijlocul secolului al XVIII-lea Î.Hr., amenințat de către egipteni și hitiți și chiar făcând parte din regatul Mitanni între 1500-1360 Î.Hr.

În secolul al XIV-lea Î.Hr., Ashur-Uballit I a ridicat armatele asiriene și a eliberat Asiria de sub dominația Mitanni. În următoarele secole, perioadele de expansiune și dominare politică au alternat cu perioade de slăbiciune și retragere. Tiglath-Pileser I a condus mai multe campanii de succes împotriva triburilor ostile, armatele sale ajungând atât la malul Mării Negre cât și la cel al Mării Mediterane.

După domnia lui Tiglath-Pileser I, în Asiria au început revoltele, conflictele civile și colapsul economic. În cele din urmă a reușit să iasă din această perioadă tulbure ca un stat bine militarizat, condus de regi războinici ce acționau drept conducători absoluți.

În 884 Î.Hr., Ashurnasirpal al II-lea a urcat pe tron și a început să transforme regatul asirian într-un imperiu. El a condus armatele sale la est, vest și nord, extinzând granițele asiriene până la Marea Mediterană. La începutul domniei sale, capitala era localizată la Kalakh.

Victoriile militare ale fiului său, Salmanasar al III-lea, a dat Asiriei controlul celor mai importante rute comerciale mediteraneene. Cu toate acestea, domnia lui Salmanasar a fost marcată de tulburări interne grave care au persistat pentru aproape un secol prin conducerea unor monarhi mai puțin capabili.

Renașterea Imperiului Asirian a fost începută sub conducerea lui Tiglat-Pileser al III-lea. Sub conducerea acestui lider inteligent și puternic și a succesorilor săi, Asiria a devenit foarte repede puterea dominantă în lumea antică. Tiglath-Pileser a cucerit sau a transformat în provincii tributare Siria, Fenicia și Israelul.

În 729 Î.Hr., el s-a declarat rege al Babilonului. Tiglat-Pileser al III-lea a suprimat cu asprime revoltele și a inițiat practica de deportare a populațiilor care creau probleme de pe teritoriile cucerite și înlocuirea lor cu popoare străine din alte părți ale imperiului.

Domnia lui Sargon al II-lea a fost marcată aproape în întregime de război. El a cucerit Israelul și Urartu și a transformat mezii în vasali. În 710 Î.Hr., acesta a recucerit Babilonul. Capitala imperiului a fost mutată de la Kalakh la Dur-Sharrukin, în apropiere de Ninive. Dinastia începută de Saragon a dus imperiul la apogeul puterii sale.

Sanherib a avut dificultăți în menținerea frontierelor imperiului pe care tatăl său îl stabilise. Mai multe state vasale s-au răzvrătit, dar au fost forțate să se supună din nou. În 689 Î.Hr., el a distrus orașul Babilon. În timpul domniei sale capitala a fost mutată la Ninive.

După asasinarea lui Sanherib, Asarhadon, fiul cel mai mic al fostului rege, a fost nevoit să-și alunge frații din Asiria pentru a putea urca pe tron. El reconstruit Babilonul și în 670 Î.Hr., Egiptul devine o provincie tributară.

Sub domnia lui Assurbanipal, imperiul a atins apogeul puterii sale. Atunci imperiul includea Mesopotamia, Egipt, Iudeea, Samaria, Fenicia, Siria, Urartu și o parte din Media și Elam. Chiar dacă acesta a dus mai multe campanii de succes, semnele de dezintegrare începuseră să apară. Egiptul s-a eliberat de sub controlul asirian, iar o revoltă a izbucnit în Babilon fiind nevoie de 4 ani pentru a o înăbuși.

Asiria a putut să-și mențină imperiul atât timp cât armatele puteau asigura ordinea. Spre sfârșitul secolul al VII-lea Î.Hr., imperiul era pe punctul colapsului. Resursele liminate erau întinse pe tot imperiul iar armatele erau epuizate de războiul continuu.

Timp de zeci de ani, mezii și caldeenii au amenințat imperiul, dar sciiții au ajutat la apărarea lui. În 612 Î.Hr., Ninive a fost distrusă de un atac al armatelor din Media și Caldeea. La scurt timp după, Asiria a încetat să existe, iar caldeenii (babilonienii) au devenit cei mai puternici în Mesopotamia.

Asirienii au fost mai mult decât războinici. Chiar dacă excelaseră în arta războiului, ei fuseseră interesați și de artă și învățare. Inițial cultura lor a fost influențată de sumerieni iar mai apoi de celelalte popoare cucerite. Ei au construit palate, temple, apeducte, canale și drumuri.

Contribuția lor majoră a fost acumularea și păstrarea cunoștințelor și culturii din Mesopotamia. Descoperirea a mai mult de 25.000 de tăblițe de lut cu scrieri cuneiforme ce conțin lucrări religioase, istorice și literare a furnizat informații prețioase despre popoarele antice din Orientul Mijlociu.