Am revenit în Munţii Cernei, cu continuarea celor întâmplate în primele două zile ale turei.

Ziua 3 (02 Mai 2013): Vlaşcu, o lăsăm pentru a doua zi

02 Mai. Ziua de naştere a lui Ionel. Conform planului de acasă, trebuia să fie ultima zi a turei noastre. Potrivit previziunilor meteo se anunţa o zi cu 40% şanse de precipitaţii. Dar viaţa este plină de surprize, unele plăcute, altele neplăcute, sau mai puţin plăcute, şi nu ştim ce ni se aşterne doar după ce se întâmplă. La ora 06.15, am desfăcut fermoarul sacului de dormit şi am ieşit din cort. Mi-am căutat locul cel mai bun pentru a asista la spectacolul pe care şi în acea dimineaţă urma să ni-l ofere soarele, la răsăritul lui. Şi a fost frumos. Să tot începi ziua astfel! Am aşezat un izopren pe post de masă, am scos păpica, dar până să ne apucăm de mâncat, eu şi Alina i-am oferit cadourile lui Ionel şi i-am cântat “la mulţi ani!”. Apoi Ionel a citit o poezie din cartea pe care i-am dăruit-o. Am mâncat, am strâns cortul, ne-am făcut bagajul, ne-am pus rucsacurile în spate şi am luat-o la pas, spre vârful Baba. De acolo, trebuia să continuăm spre Vlaşcu, să coborâm în cătunul Scărişoara şi să ieşim în şosea pentru a găsi o ocazie cu care să mergem până la Herculane, de unde trenul de la ora 01.03 avea să ne ducă acasă. Prin urmare, ne aştepta o zi tare luuungă.

CIMG1503

Şi traseul din această azi era unul nemarcat, cu drumuri întortocheate, şi s-a întâmplat să nu nimerim poteca cea bună. Am urcat printr-o pădure, apoi am coborât, iar am urcat printr-o pădure, pe valea Râmna, pentru ca iar să coborâm. Ne-am cam învârtit în loc. Deşi am pierdut timp preţios, eu nu am regretat această rătăcire. Am văzut locuri de poveste, chiar dacă au fost solicitante. Cel puţin valea Râmna a fost de vis, cu un covor gros de frunze pe jos şi susur de apă. Şi am băut apă rece şi bună de unde Râmna iese din pământ. Lui Ionel nu i-a plăcut această vale. A alunecat şi a căzut de multe ori, spre amuzamentul meu şi al Alinei. Până la urmă, am nimerit drumul cel bun.

CIMG1505 - Valea RâmnaCIMG1511

CIMG1505 - Valea RâmnaCIMG1518

CIMG1526

CIMG1527

CIMG1505 - Valea Râmna

Am făcut o pauză mai lungă, lângă o odaie. Uşa era deschisă, aşa că am intrat înăuntru. Totul era vraişte, de parcă locuitorii au plecat în fugă. Şi plecaseră de curând, scopul vizitei fiind plantarea cartofilor. Mi-a plăcut aşternutul patului, tradiţional, cu broderie. În timp ce mâncam, ne-a surprins apariţia unei pisici. Era fricoasă. Alina i-a aruncat o bucată de cozonac, dar nu a avut curaj să vină s-o ia. Într-un final, după ce a dat mai multe târcoale, a ţâşnit, a luat bucata de cozonac şi a intrat în grajd. Ducându-mă să inspectez şi grajdul, am văzut-o pe pisică stând într-o cutie pe care scria “crown”. Deci era o pisică regală. Şi avea puiuţi. Alina i-a mai lăsat nişte resturi de mâncare şi i-a pus apă într-un recipient de plastic.

CIMG1530

CIMG1533 - Interiorul unei odăi

CIMG1535

CIMG1536

CIMG1542

CIMG1543 - Cutia este palatul pisicii şi a puilor ei

Plecând de la odaie, în aproximativ o oră, am ajuns pe vârful Pietrele Albe. Nu am găsit pietre albe, ci zăpadă, evident, albă. De aici, dacă te învârteai ca un titirez, vedeai în toate părţile numai munţi, unii mai mici, alţii mai înalţi, unii mai îndepărtaţi, alţii mai apropiaţi. Atenţia mi-a fost atrasă de un tunel săpat în zăpadă de apa unui izvor (rimaye cred că-i zice), într-atât încât am uitat să-mi fac provizii de apă. Noroc că am mai găsit surse de apă în acea zi.

CIMG1547

CIMG1549 - Primele petice de zăpadă, la început de mai.

CIMG1553

CIMG1556 - Moţul babei, cu inima întoarsă invers.

CIMG1559

CIMG1563

CIMG1565

CIMG1600

Iată-ne ajunşi la Baba, vârf care, în partea superioară, prezenta un petic de zăpadă, sub formă de inimă cu capul în jos, sub care se aflau alte două fâşii de zăpadă, una, sub formă de sirenă, alta, sub formă de şopârlă, poteca străbătând talia sirenei şi decapitând reptila. De pe Cozia, părea că putem să urmăm drumul care era acoperit de zăpadă în zona taliei sirenei. Dar la faţa locului, situaţia era alta. Sirena se afla pe o pantă abruptă, iar talia ei nu era tocmai subţire. Trebuia să mergem pe zăpadă pe o distanţă destul de mare, riscând să ne fugă piciorul şi să o luăm la vale. Pentru siguranţa noastră, am ales să ocolim sirena pe sus. Off, şi a fost o sirenă uriaşă. La fel şi cu şopârla, pe aceasta ocolind-o pe jos. Trecând de aceste obstacole, am ajuns în creastă. Aici, am făcut cunoştinţă cu munţii Mehedinţi şi am fost întâmpinaţi de un vânt puternic. Eu, la greutatea mea, am avut ceva probleme cu menţinerea echilibrului, mă dansa vântul cum voia el. Un, doi, trei, la stânga, un, doi, trei, la dreapta…

Citește și:  În Munții Cernei ninge cu petale de flori de cireș (I)

CIMG1586

Se făcuse foarte târziu. Era evident faptul că dacă voiam să ajungem în acea zi la şosea, însemna să mergem pe întuneric, la lumina frontalei. Cum a doua zi era zi liberă, eu şi Alina am socotit că ar fi mai înţelept să mai stăm o noapte pe munte. Ionel nu a fost deloc încântat de această idee, dar nu a avut încotro. Şi a tunat, şi a fulgerat, nu din cer, ci dinspre Ionel. Am găsit un loc de campare până în Vlaşcu. Deoarece vântul bătea ca nebunul, a fost un chin să montăm cortul. Cu chiu, cu vai am reuşit. Dar niciunul dintre noi nu a mai avut chef să se schimbe în “pijamale” sau să mănânce. Ne-am băgat direct la culcare, unul mai supărat decât celălalt. Urât mod de a încheia o zi…

IMG_1813

Ziua 4 (03 Mai 2013): Spre casă, via vârful Vlaşcu şi Herculane

Ionel, încă tunând şi fulgerând, ne-a dat trezirea la ora 05.30. Nu am mai mâncat. Am strâns cortul şi am pornit la drum. Răsăritul l-am văzut din mers. Frumos, dar nu foarte colorat. După ce soarele s-a ridicat pe cer, s-a pitit după nori, arătându-şi doar razele. În această zi, trebuia să terminăm ce nu am avut timp în ziua precedentă. Să trecem de Vlaşcu, să coborâm în Scărişoara şi apoi să ieşim la şosea.

IMG_1816

Am pornit pe traseul nemarcat, ştiut de Alina, doar că, la un moment dat, am dat de un marcaj, un punct roşu. Ionel, zicând că s-a săturat de trasee nemarcate, a decis să urmăm marcajul, ca nişte oameni normali, deşi nu ştiam unde ne scoate, pe hartă neapărând niciun punct roşu. Am mers pe nişte poteci pitoreşti, apoi am intrat într-o pădure unde ne-am oprit să mâncăm. Foarte frumoasă pădurea. Mă aşteptam să treacă pe lângă noi Scufiţa Roşie sau Albă ca Zăpada. La nivelul solului acoperit cu frunze, umbrele se îmbrăţişau cu luminile, creând nişte imagini minunate. Între timp, marcajul punct roşu s-a terminat şi a continuat cu punct galben. Am trecut pe lângă câteva case din cătunele Ineleţ şi Cracul Mare. Din păcate, nu am mai ajuns la Scărişoara. Mi-ar fi plăcut să nu fim pe fugă, să ne apropiem de casele oamenilor şi, dacă erau acasă, să interacţionăm cu ei.

IMG_1840

IMG_1848

IMG_1850

IMG_1853

IMG_1862

IMG_1867

IMG_1868

IMG_1880

Ultima bucată din traseu, înainte de a ieşi la şosea, am parcurs-o tot printr-o pădure. Una pârlită. Încă mai fumega în unele locuri. Ulterior, am aflat posibila cauză a incendiului. Se pare că cei care au terenuri în zonă, primesc bani de la stat, ca să se ocupe de cultivarea lor. Doar că oamenii, leneşi, nu muncesc terenul, iar atunci când se apropie timpul de-a da socoteală oamenilor legii, dau foc bălăriilor care cresc pe acele terenuri, spunând că ei le-au cultivat, dar un incendiu a distrus totul. Astfel, ei îşi capătă banii nemeritaţi, iar focul se propagă şi asupra vegetaţiei din jur, afectând chiar şi pădurile. Tot în această pădure ne-am întâlnit cu doi băieţi care aveau un dispozitiv de prindere a viperelor. Ei spuneau că le prind, le fotografiază şi le dau drumul. Dar nu m-aş mira dacă nu le prindeau ca să le colecteze veninul.

IMG_1910

IMG_1914

A început să se audă apa Cernei, dar şi zgomotul făcut de maşini, semn că am ajuns la civilizaţie. În tandem cu un ciobănesc alb, am trecut un podeţ peste Cerna. Am ajuns într-o parcare amenajată cu băncuţe şi mese, având intenţia de a-i da căţelului resturile de mâncare. Nici nu am apucat să deschid rucsacul că a şi oprit o ocazie, aşa că nu am mai reuşit să hrănesc bietul animăluţ. Cel care a oprit ca să ne ia, fără ca noi să-i facem semn, era un om al muntelui. Văzându-ne cu rucsacuri în spate, s-a gândit să solidarizeze cu noi şi uite aşa am ajuns în Herculane pe la ora 14.00. Am stat în gară vreo 2 ore, noi şi câţiva yoghini, la ora 16.49 a venit trenul, iar la ora 23.00 eram acasă.

IMG_1922 - Căluţul bretonat.

IMG_1923 - Podeţul peste Cerna.

IMG_1930 - Căţelul care a rămas cu pofta'n cui.

IMG_1934 - Căţel la tratament în Herculane

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.