În sfârșit, am aflat cum au fost construite de fapt piramidele egiptene!

Apărute cu mai bine de 4000 de ani în urmă, piramidele au fascinat omenirea atât de mult încât au ajuns să fie considerate minuni. Pe cât de mult au captivat, pe atât de mult au și intrigat. De-a lungul timpului, cercetători și oameni simpli, deopotrivă, au vrut să știe cum au fost construite.

S-au abordat teorii de la cele mai controversate, la cele mai nesatisfăcătoare, majoritatea incomplete, cele mai multe dintre ele puțin probabile astăzi. Unii au crezut că au fost construite din interior spre exterior, alții au pus totul pe seama extratereștrilor.

Părerea majorității oamenilor de știință este că egiptenii antici au cioplit cu dalte de cupru piatra din carieră, apoi au format blocuri pe care sclavii le-au tras după ei cu frânghii, pe care mai apoi le-au așezat.

Reprezentările descoperite pe pereții piramidelor ne arată deja că blocurile din piatră au fost urcate pe sănii și transportate. Însă cum au reușit aceștia să traverseze Valea Regilor, trăgând după ei blocuri mari de piatră și să le ridice mai aproape de cer decât orice altă construcție până atunci?

Cercetătorii olandezi au găsit o explicație plauzibilă la dilema transportării uriașelor blocuri. Conform acestora, pentru deplasarea blocurilor imense de piatră, egiptenii au folosit două instrumente simple: apă și nisip. În acest fel, prin umezirea nisipului, se crede că o greutate uriașă poate fi transportată pe o sanie fără ca în fața acesteia să se formeze grămezi de nisip care să îi împiedice deplasarea.

Descoperirile cercetătorilor olandezi ar putea fi folosite pentru a explica și anumite dileme moderne, care țin de înțelegerea comportamentului altor materiale granulare, precum cimentul și betonul.

Cercetătorii de la Universitatea din Amsterdam au recreat condițiile din deșert în laboratorul lor, încărcând o sanie cu greutăți mari, pe care au încercat apoi să o deplaseze pe nisip. Aceștia au observat că umezind nisipul din fața saniei, porțiunea respectivă de nisip devine rigidă, iar forța de frecare se micșorează. În felul acesta, saniei i se permite să treacă ca pe o suprafață netedă.

Procedeul amintește de construcția castelelor de nisip, care nu ar putea fi ridicate dacă nisipul ar fi uscat. Se pare că picăturile de apă ajută la crearea unor poduri între firicelele de nisip. În acest mod, nisipul devine compact.

În cadrul experimentului aceștia au observat și că, în cazul în care sania e deplasată pe nisip umed, este nevoie de un număr mult mai mic de oameni care să o tragă, față de situația în care deplasarea ar avea loc pe nisip uscat. Mai mult, este nevoie de o anumită cantitate de apă, cantitatea optimă situându-se între 2-5 % din volumul nisipului. Dacă nisipul este prea ud, atunci sania se împotmolește.

În descoperirea lor, cercetătorii au primit ajutor de la înșiși egiptenii antici. Aceștia s-au inspirat dintr-o pictură ce datează din 1880 î.Hr., aflată pe peretele mormântului faraonului egiptean Djehutihotep. Pictura înfățișează o sanie pe care stă o uriașă statuie a faraonului, despre care se estimează că ar avea 58 de tone și care este trasă cu frânghii de 172 de oameni. La capătul saniei, este surprins un personaj care aruncă apă în nisip. Inițial se credea că reprezentarea surprinde desfășurarea unui act ceremonial, însă nimeni nu a putut să își explice despre ce fel de ritual este vorba.