Despre existenţa ruinelor mănăstirii ortodoxe Chiajna am aflat prin 2011, când o fotografie care reprezintă acest monument a fost aleasă câştigătoare la secţiunea europeană a topului Wiki Love Monuments, competiţie organizată de Wikimedia. Dar atât, nu am avut curiozitatea să le aflu povestea. Când cei de la o asociaţie din Bucureşti au anunţat că va avea loc o vizită la acest obiectiv, am hotărât să-i însoţesc. Şi uite aşa, sâmbătă, 01.02.2014, pe la ora 12:30, m-am prezentat la micuţa Gară Basarab (Bucureşti), locul de întâlnire. Prin mulţimea de navetişti, mi-a fost uşor să-i recunosc pe cei cu care aveam să petrec o parte din acea zi. Dacă primii aveau paporniţe pline cu sticle de plastic goale, semn că au avut o zi bună şi au vândut tot laptele, ceilalţi purtau genţi sau rucsacuri speciale pentru transportul echipamentului foto.
Gara Basarab are doar trei linii, trenul nostru trăgând la peronul cu numărul doi. Ne-am urcat. Eram vreo cincizeci de persoane. Locuri pe scaun nu am mai găsit, aşa că mi-am ocupat un loc în picioare. După trei staţii, la Chiajna, am coborât. Ora de plecare de la Basarab şi ora de sosire la Chiajna au corespuns cu orele de pe bilet, respectiv 13:15 şi 13:28. Am traversat liniile ferate. Un strat considerabil de omăt era peste tot, cineva din grup, în spirit de glumă, rugându-ne să nu călcăm pe zăpadă. Doar dacă am fi avut capacitatea de a zbura, precum zgomotoasele ciori care ne-au întâmpinat la sosirea în gară, am fi putut să facem asta. Ajunşi pe primul peron, am luat-o la dreapta. Imediat după ce am trecut de clădirea gării, am virat stânga pe un drum străjuit de o parte şi de alta de case. Din curţi, ne lătrau căţeii. Nu că ar fi avut ceva cu noi, dar trebuia să le arate stăpânilor lor că-şi merită hrana cea de toate zilele. După ultima construcţie am părăsit drumul, cotind stânga. De aici, preţ de aproximativ treizeci de minute, a trebuit să ne facem potecă prin zăpadă. Viscolul nu a făcut o împărţeală corectă, întrucât erau porţiuni unde se vedea pământul şi zone unde ne afundam până la genunchi în omăt.
Relieful era atipic pentru această parte a ţării. Mă aşteptam să dau de câmpie. Dar nu a fost aşa. Cât vedeam cu ochii, multe şiruri de coline. Stratul de zăpadă încerca să mascheze realitatea, dar am reuşit să-mi dau seama că acele dealuri nu erau creaţia naturii, ci a omului, luând naştere după nenumărate depozitări de moloz şi alte gunoaie. Peisajul era unul foarte trist şi cred că este şi mai dezolant atunci când toate aceste resturi sunt la vedere. Această privelişte, alături de cerul plumburiu şi gerul care-mi îngheţa şi respiraţia, făceau ca atmosfera să fie apăsătoare, ca într-un cimitir vechi, în care niciun om nu a mai intrat pentru a aprinde o lumânare sau pentru a pune o floare. De fapt, acest loc chiar este un cimitir – cimitirul clădirilor prăbuşite ca urmare a cutremurului din 1977, rămăşiţele lor fiind aduse aici. La căpătâiul acestora stau ciulinii care, deşi uscaţi, se încăpăţânează să rămână în picioare. Fructele roşii ale unor arbuşti nu reuşeau să aducă o pată de culoare, deşi şi-ar fi dorit să răzbată griul omniprezent, ca şi când asta ar fi fost menirea lor. În depărtare, în stânga, se vedea groapa de gunoi de la Chiajna, deasupra căreia zburau mii de ciori. În dreapta, la un nivel mai jos decât cel la care ne aflam noi, se zărea albia îngustă şi îngheţată a râului Dâmboviţa.
Dacă s-ar săpa în adâncime, după stratul de câţiva metri de gunoaie, s-ar ajunge la pământul fertil care, acum mult timp, hrănea diferite culturi. Se pare că pe locul unde s-a format groapa de gunoi exista un lac alimentat de mai multe izvoare, iar cam pe unde trece acum şoseaua de centură a capitalei, se afla Codrul Vlăsiei. Ce a fost această zonă şi ce a ajuns! Şi asta datorită omului.
Am lăsat în urmă comuna Chiajna şi dunele de gunoaie şi am revenit în Bucureşti, ieşind în strada Răsadniţei. Am cotit stânga, mergând pe marginea drumului, trotuarul afându-se sub grămezi de zăpadă. Am ajuns la o intersecţie. Am lăsat pe dreapta o biserică, noi luând-o spre stânga, pe Calea Giuleşti. Curând, am păşit din nou pe mormanele de moloz, am trecut pe lângă cimitirul Giuleşti-Sârbi, apropiindu-ne de mănăstire, silueta impunătoare a vechii biserici răsărind dintre dealurile artificiale şi fumul negru al unor gunoaie în flăcări. Era ora 14:30.
Începută în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti şi terminată de Nicolae Mavrogheni, mănăstirea Chiajna datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Deoarece biserica mănăstirii avea dimensiuni mari pentru acea perioadă, dorindu-se a fi unul dintre cele mai importante lăcaşe de cult ale acelor vremuri, şi pentru că era împrejmuită de un zid, turcii au crezut că acolo se află o cetate. Vrând să o distrugă, au hotărât bombardarea ei. Totuşi, biserica a rămas în picioare. Această întâmplare nefastă s-a petrecut în timpul domniei lui Tudor Vladimirescu, înainte ca aşezământul monahal să fie sfinţit. Vieţuitorii au părăsit-o, lăsând-o în paragină. Biserica a rămas fără turlă, aceasta prăbuşindu-se în urma cutremurului din 1977. De când a fost atacată de turci şi până acum, vechea biserică n-a fost niciodată restaurată. În prezent, din vechiul ansamblu monahal se mai păstrează doar biserica, declarată monument istoric. Trecerea timpului, vecinătatea cu calea ferată Bucureşti-Craiova şi acţiunea distructivă a omului i-au provocat multe răni, transformând-o într-o ruină.
În anul 2008, mănăstirea este reînfiinţată. După ce terenul a fost curăţat de gunoaie, în 2011, lângă vechea biserică s-a ridicat una nouă, în stil maramureşan, cu hramul „Sfântul Ioan Iacob Românul”. Aceasta din urmă adăposteşte o copie a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Portăriţa”, originalul aflându-se la mănăstirea Iviron (Sfântul Munte Athos), precum şi moaşte ale Sfinţilor Ioan Hozevitul şi Efrem cel Nou. Până acum, doar Altarul a fost pictat, urmând să se adauge şi catapeteasma.
Monumentală, dar bătrână şi suferindă, cu rezistenţa scăzută şi fisurată, biserica veche a tot sperat că va fi readusă la viaţă, făcând eforturi să rămână în picioare. S-a încăpăţânat să nu se lase doborâtă de vibraţiile provocate de trenurile care trec pe lângă ea sau de cei care i-au înfipt pitoane în ziduri pentru a face escaladă. Dar începe să-şi piardă speranţa că enoriaşii îi vor mai trece vreodată pragul pentru a se ruga acolo, lăsând să-i cadă cărămizile, una câte una. Până când se vor strânge fondurile necesare restaurării ei, s-ar putea să fie prea târziu. Fiind împrejmuită cu un gard, am putut să o admir doar de la distanţă. I-am văzut exteriorul, dar golurile care cândva aveau rol de fereastră sau uşă m-au lăsat să văd şi puţin din interior. Acum mulţi ani poate că pereţii îi erau acoperiţi cu picturi religioase şi icoane. Acum se văd doar cărămizile, unele icoane adăugate recent şi câteva semnături ale proştilor, scrise cu vopsea.
Se spune că acest loc ar fi blestemat şi că preoţii nu au slujit niciodată în biserică, fiind părăsită înainte de târnosire. Lipsind documentele care să ateste istoria acestui aşezământ, arse în incendiul care a urmat bombardamentului turcesc, nu se poate dovedi dacă cele de mai sus sunt adevărate sau doar nişte legende. Poate că în trecutul îndepărtat nu s-au ţinut slujbe aici, dar de la recenta reînfiinţare a mănăstirii, s-au oficiat câteva servicii religioase în biserica cea veche. Până când s-a decis că este periculos, existând riscul ca oamenii să fie răniţi de cărămizile care cădeau din când în când. Şi cine ştie, poate că prin golul rămas în urma prăbuşirii turlei, pe unde acum pătrunde cerul, rugăciunile preoţilor şi ale credincioşilor au ajuns mai repede la Destinatarul lor.
La ora 16:00, am ieşit din curtea mănăstirii. M-am oprit şi m-am întors pentru a arunca o ultimă privire spre ruine. De unde mă aflam, vedeam ambele biserici, şi pe cea nouă şi pe cea veche. Stăteau una lângă cealaltă, ca două surori, cu o diferenţă de 300 de ani între ele. Nu semănau deloc, având stiluri arhitectonice diferite, în timp ce una era din lemn, iar cealaltă din cărămidă. Oare sora bătrână era invidioasă pe cea tânără? Mezina purta straie noi, iar credincioşii intrau şi ieşeau din ea, pe când sora cea mare avea veşminte ponosite, iar enoriaşii doar treceau pe lângă ea, fără să-i treacă pragul. Deşi parcă îi auzeam gemetele şi oftatul, părea că se împăcase cu gândul că nimeni şi nimic nu este nemuritor, nici chiar ea. A trăit mult şi a câştigat admiraţia multor oameni. A fost puternică, rezistând cu stoicism atâţia ani, fără a fi îngrijită de cineva. De-a lungul secolelor, a aflat multe secrete pe care doar ea şi cei care i le-au împărtăşit le ştiu, printre aceştia aflându-se vânturile care au venit din toate cele patru zări şi păsările care-şi întrerupeau zborul pentru a se odihni pe umerii ei.
Grupul se risipise, fiecare plecând spre casă atunci când a considerat că a poposit suficient la mănăstire. Cei câţiva excursionişti rămaşi se pregăteau şi ei de plecare. Pentru că plecasem total nepregătită de acasă, crezând că ne vom întoarce împreună, tot grupul, ghidaţi de organizator, şi pentru că zona îmi era necunoscută şi habar n-aveam încotro s-o apuc ca să ies la un mijloc de transport, mi-am zis că ar fi cazul să-i urmez. Am lăsat vechea biserică în compania surorii ei, a ciorilor, a mormanelor de gunoi şi a avioanelor care trec pe deasupra ei şi am pornit spre fabrica de vizavi, pe drumul care începe de la poarta mănăstirii, ieşind în strada Săbăreni. Am trecut pe lângă Muzeul Culturii Romilor şi pe lângă un adăpost de căţei. Din staţia “Cartier 16 februarie” puteam să iau tramvaiul 11 până la Apaca, tramvaiul 14 până la Gara Basarab sau autobuzul 162 până la Crângaşi, pentru a continua apoi cu metroul. Dintre toate, autobuzul 162 a avut onoroarea ca în el să-mi validez cardul de călătorie.
