Ipoteza Gaia sau Ipoteza biogeochimică este numele generic al unei teorii controversate, veche de aproape o jumătate de secol, dar care revine în actualitate, câştigând teren în ştiinţele moderne (geofizică, ecologia sistemelor, științele Pământului, științele climatice etc.), deoarece tot mai mulţi specialişti consideră că aceasta oferă cea mai coerentă explicaţie în legătură cu felul în care Terra a rezistat şi rezistă încă în faţa tuturor dezechilibrelor provocate de activitatea umană.
Experţii apreciază că doar din perspectiva unei astfel de teorii – Ipoteza Gaia – pot fi explicate în mod corect procesele complexe şi multiple ale căror interacţiuni păstrează Pământul într-un echilibru mai mult sau mai puţin precar, numai aşa pot fi anticipate riscurile şi pericolele cauzate de schimbările climatice, oceanografice, de diminuarea biodiversităţii, de vulnerabilitatea ecosistemelor, în general.
Ipoteza Gaia a devenit, în prezent, noua paradigmă a ştiinţelor Pământului, recunoscută ca atare, oficial, în cadrul Congresului de la Amsterdam, din 2001. Agenţia Spaţială Europeană derulează un program pe care l-a intitulat “Planeta Vie”. NASA utilizează constant acelasi concept. Oamenii de ştiinţă îndeamnă la “salvarea”, “prezervarea” planetei, cuvinte care vizează tot ce înseamnă “viaţă”.
Ipoteza Gaia – un punct de vedere inedit asupra vieţii
Ipoteza Gaia a fost formulată în 1970, de către climatologul englez James Lovelock (n.1919), în colaborare cu microbiologul american Lynn Margulis, şi susţinută şi de alţi oameni de ştiinţă.
Ipoteza Gaia sau Teoria biogeochimică susţine că Terra este “un sistem fiziologic dinamic, care include biosfera (ansamblul organismelor vii şi mediul lor de viaţă, implicit totalitatea ecosistemelor) şi care menţine planeta noastră, de peste trei miliarde de ani, în armonie cu viaţa”.
Altfel spus, Pământul nostru este o entitate vie, respiră, se autoreglează, un organism care ne înglobează pe toţi şi în care omul are rolul de conştiinţă a acestui super-organism, de unde şi responsabilitatea de a nu disturba procesele care au permis vieţii să apară şi să evolueze.
James Lovelock, membru onorific al Colegiului Universitar Green, al Universităţii Oxford, este o autoritate ştiinţifică de necontestat. El este fondatorul teoriei încălzirii globale şi al efectului de seră, inventatorul cuptorului cu microunde, autor al unor lucrări de referinţă, printre care “The Age of Gaia” (în care a studiat şi problema energiei nucleare), “ Gaia, a new look at life on Earth”, “The revenge of Gaia” etc.
“Gaia” (Geea), care face trimitere la “Zeiţa Pământului”, din mitologia greacă, element primordial din care se consideră că se trag toţi ceilalţi zei, Zeiţa-Mamă, personificare a naturii, fertilităţii, a vieţii, în totalitatea ei, este laitmotivul gândirii ştiinţifice a lui James Lovelock. Insistenţa asupra acestui simbol este explicată de autorul însuşi, care spune că: “Metaforele sunt necesare mai mult ca oricând, pentru ca tot mai mulţi oameni să înţeleagă adevărata natură a Terrei şi pericolele care se profilează la orizont”.
Asemenea Zeitei-Mamă, planeta are grijă să-şi autoregleze mecanismele, să-şi îmbunătăţească continuu condiţiile pentru perpetuarea tuturor formelor de viaţă. Sunt mecanisme similare celor implicate în homeostazie – proprietate a organismelor vii de a-şi menţine constantele fiziologice în condiţii diferite de mediu, echilibrul natural în biosferă şi ecosisteme, dar şi la nivelul organismului.
Aşadar, Pământul nostru nu este doar un loc în care s-a născut viaţa, în nişte circumstanţe accidentale, ci este un “organism” gigantic, a cărui inteligenţă îi permite să se autoregleze şi să se autostructureze.
Ipoteza Gaia, aşa cum a fost gândită de James Lovelock, se constituie într-un model ştiinţific numit “geofiziologie” sau “Earth system science” (Ştiinţa sistemului pământesc), care înglobează informaţii şi explicaţii legate de atmosferă, hidrosferă, litosferă, biosferă şi avertizează asupra viitorului planetei, asupra schimbărilor climatice, în condiţiile în care Terra se “zbate”, acum mai mult ca niciodată, să-şi menţină echilibrele în faţa acţiunilor iresponsabile ale omului.
Ipoteza biogeochimică – teoria care schimbă totul
De-a lungul existenţei sale, Terra a cunoscut glaciaţiuni, apoi creşteri de temperatură, un maxim cu 15 grade Celsius mai mult decât temperaturile de astăzi în urmă cu 60 de milioane de ani. Atmosfera a avut fluctuaţii impresionante ale concentraţiei de metan, de oxigen, ulterior legate de formarea bruscă a unui strat de ozon.
Compoziţia minerală s-a schimbat, de asemenea, în timp. Au apărut peste 5 000 de noi minerale, depozite sedimentare uriaşe au atras din atmosferă tone de carbon, altele au fost reinjectate in atmosferă din oceanele de lavă ale cataclismelor vulcanice, nenumărate alte metamorfoze au marcat geologia Terrei. Şi Gaia a rezistat, s-a autoreglat.
Ideile care l-au condus pe James Lovelock la Ipoteza Gaia au fost comparaţia cu planeta Marte şi, apoi, analizele legate de atmosfera Pământului, care conţine cantităţi semnificative de oxigen şi metan, un amestec instabil, care nu ar fi rezistat miliarde de ani fără un sistem de autoreglare. Iar acest sistem, spune cercetătorul englez, înseamnă “viaţă”. Dacă nu ar fi aşa, Pământul ar fi “mort”, precum planeta Marte.
Apoi, clima, pădurile, oceanele etc. – sunt cel puţin nouă sisteme interconectate, sub forma unui puzzle. Şi mereu piesele acestui puzzle s-au autoaranjat. De cel puţin 10 000 de ani s-au instalat actualele zone de climat, de floră şi faună, adică perioada Holocenului, supranumită “Grădina Edenului”, cea mai favorabilă societăţii umane.
Înţelegerea limitelor Holocenului, identificarea proceselor şi activităţilor umane care ameninţă “Grădina Edenului” reprezintă obiectivul ştiinţific, începând din 2009, al unui grup de cercetători care-şi desfăşoară activitatea la Stockholm Resilience Centre, şi care analizează aceste aspecte în spiritul teoriei lui James Lovelock – Ipoteza Gaia.
Câteva repere pe care se sprijină Ipoteza Gaia
Echipa de specialişti de la Stockholm Resilience Centre a constatat, printre altele, mergând pe direcţiile deschise de Ipoteza Gaia, că oceanele, în pofida faptului că reprezintă un sistem extrem de echilibrat, se apropie de limita minimă de stabilitate chimică. Gazele nocive, rezultat al activităţii umane, tind să se dizolve în stratul superficial al oceanelor şi determină creşterea acidifierii apelor cu peste 30% mai mult decât nivelul normal.
Acidifierea tulbură procesele de calcifiere a cochiliilor sau scheletelor vieţuitoarelor marine, care se pot adapta, dar numai până la o limită, dincolo de care organismele respective mor. Coralii, de exemplu, care găzduiesc apropae 25% din biodiversitatea marină, sunt cei mai afectaţi. Iar stoparea dezechilibrelor la nivelul mărilor şi oceanelor se poate face numai prin reducerea carbonului atmosferic.
Este confirmat şi un alt mecanism pe care se sprijină Ipoteza Gaia – acela al legăturii dintre alge şi nori, aspect ştiinţific pentru care James Lovelock a primit, în 1988, Premiul Norbet Gerbier, din partea comunităţii climatologilor. Acest mecanism a stat şi la baza unei simulări computerizate, cu titlul “Geofiziologie”, care conduce la aceeaşi concluzie: Gaia este un “organism” viu.
Mai exact, este vorba despre faptul că formarea norilor şi, în consecinţă, clima, depind de dimetilsulfura (în engleză, DMS) generată de algele Coccolithophores din fitoplanctonul oceanelor. Aceste alge participă la ciclul carbonului în natură. Sulfura de dimetil produsă de alge se oxidează în atmosferă şi formează nucleele de condensare a norilor şi toate influenţează echilibrul termic al planetei.
Viabilitatea Ipotezei biogeochimice (Gaia) este susţinută şi de faptul că alţi cercetători, într-un studiu intitulat “Spores and Gaia”, confirmă legătura dintre alge, nori şi climat – o adevărată “revoluţie” în înţelegerea interacţiunii sistemelor de pe Terra, pornind de la Ipoteza Gaia.
Alt model computerizat, după Ipoteza Gaia – “Gaia şi selecţia naturală” – confirmă rolul unor factori chimici (oxigenul, fosfaţii, sulful) în procesele de adaptare la mediu ale organismelor vii şi în selecţia naturală.
In aceeasi ordine de idei, salinitatea apelor mărilor si oceanelor rămâne constantă şi favorabilă creaturilor marine, oxigenul reprezintă mereu 21% din atmosfera planetei, mareele, ca nişte plămâni uriaşi ai planetei, ajută fundul oceanelor să “respire”, într-o mişcare ritmică.
Recent, specialiştii de la Observatorul Mauna Loa, din Hawaii, au demonstrat, pe aceeaşi direcţie a Ipotezei Gaia, că, în perioada 1955 – 1995, au variat, în sus şi in jos, concentratiile de carbon, după un tipar ritmic, ca un fel de “inhalare” şi “exhalare” terestră.
Cât va mai rezista Terra în faţa dezechilibrelor provocate de activitatea umană? Care este opinia lui James Lovelock?
James Lovelock, contestat de mulţi, dar susţinut, în prezent, de şi mai mulţi reprezentanţi ai comunităţii ştiinţifice, pentru Ipoteza Gaia, a avut, de-a lungul întregii sale activităţi, privilegiul omului de ştiinţă neafiliat, care şi-a asumat libertatea opiniilor şi a teoriilor sale.
În 2006, The Geological Society of London i-a acordat Medalia Wollaston, un prestigios premiu în domeniul geologiei, pentru “crearea unui câmp de studiu în întregime nou în ştiinţele Pământului”.
Deşi convins de forţa Terrei de a se autoregla, dovadă fiind miliardele de ani pe care i-a “trăit” Gaia, Lovelock este sceptic în privinţa viitorului planetei, deoarece acum traversăm o epocă în care multe dintre activităţile umane sunt extrem de nocive.
“Lucrurile pe care le fac oamenii – spunea Lovelock – nu ar fi atât de agresive în raport cu planeta şi nu ar fi atât de periculoase din punct de vedere geofiziologic, dacă nu le-am face la scară mare. Dacă populaţia planetei nu s-ar fi înmulţit atât de mult, nimic nu ar fi perturbat viaţa Pământului”.
Vom migra spre Nord?
Fenomenul antropogen (transformarea ecosistemelor sub acţiunea umană) va conduce la distrugerea mecanismelor naturale. Mişcările ecologiste, subliniază el, ar trebui să fie preocupate, în primul rând, să militeze pentru ca orice este viu pe Terra să trăiască în interiorul unor limite pe care natura insăsi le cere”. Iar dintre activităţile umane, extrem de dăunătoare sunt, potrivit Ipotezei Gaia, exploatările agricole, agresive pentru solul planetei şi defrişarea pădurilor.
Până la finele acestui secol, consideră Lovelock, temperatura planetei va creşte cu aproximativ 8 grade Celsius, în regiunile temperate, şi cu circa 5 grade, în cele tropicale, ceea ce va face ca multe regiuni să devină improprii pentru agricultură şi pentru locuit, iar populaţia va migra spre Nord. O mare parte a Europei va deveni deşert nelocuibil.
Ulterior, James Lovelock şi-a mai nuanţat opiniile legate de catastrofa climatică, dar rămânând mereu convins că omenirea nu ar trebui să-şi pună problema “supravieţuirii”, ci a păstrării vieţii în limitele ei fireşti.
Toate aceste aspecte şi multe altele, relevate de Ipoteza Gaia, arată că Terra încearcă prin toate mijloacele să se autoregleze. De această dată, însă, doar zbaterea Zeiţei-Mamă nu mai este de ajuns.
Trebuie, spune autorul Ipotezei Gaia, ca “nimeni să nu uite nicio clipă această perspectivă, pentru că timpul pe care noi, oamenii, îl mai avem la dispoziţie, ca să ne salvăm Planeta, este din ce în ce mai scurt. Este imperios necesar ca fiecare comunitate, fiecare popor să găsească modalitatea cea mai bună de a folosi resursele naturale, pentru a ţine în viaţă Pământul” a cărui conştiinţă suntem sau ar trebui să fim.
Ideile omului de ştiinţă englez au inspirat mai multe documentare şi filme artistice, de mare popularitate bucurându-se, de exemplu, filmul documentar “Life on Earth”, al lui David Attenborough, “Nous resterons sur Terre”, al lui Pierre Barougier sau filmul science-fiction “Avatar”, al producătorului şi scenaristului american James Cameron, care imaginează o lume, pe planeta Pandora, în care toate speciile sunt interconectate şi legate vital de Natura reprezentată de o entitate numită Eywa – Zeiţa-Mamă.
