În primăvara acestui an, împreună cu Dan, Alina şi Daria, am mers la Slatina, municipiu despre care nu ştiam mare lucru. Auzisem de bragageria albanezilor şi îi cunoşteam pe şase dintre cei 70.000 de slătineni. Nu ştiu cum sunt ceilalţi 69.994, dar cei şase sunt foarte de treabă, drăguţi, veseli şi prietenoşi. De la geamul maşinii, oraşul mi-a lăsat impresia de spaţiu şi linişte.  La scurt timp după ce am ajuns, mi-am manifestat dorinţa de a bea o bragă la Atletul Albanez. Folosisem de multe ori expresia „ieftin ca braga”, dar niciodată nu băusem această licoare. N-aveam nici cea mai vagă idee despre gustul acesteia. Îmi imaginam că este ceva uşor acidulat. Prin urmare, papilele mele gustative erau în extaz, nerăbdătoare să cunoască un gust nou. La fel de nerăbdătoare eram şi eu. Urma să văd cu ochii mei un loc cu istorie, despre care aflasem câteva informaţii de pe Internet. Astfel, ştiam că familia Memish, de origine albaneză, s-a stabilit în Slatina la sfârşitul secolului al XVIII-lea, continuând să-şi păstreze identitatea: limba, obiceiurile şi religia musulmană. În anul 1912 a deschis o cofetărie-bragagerie, comercializând delicatese orientale, producţie proprie, după reţete vechi, lăsate moştenire de la o generaţie la alta. Numele de “Atletul albanez” a fost adăugat ulterior, după ce unul dintre bărbaţii familiei a câştigat un concurs de lupte. Religia nepermiţându-i să păstreze suma de bani obţinută ca premiu, acesta a donat-o primăriei, căpătând un renume.

DSC_3433

Şi uite aşa, nouă persoane, cu mic, cu mare, am plecat spre acel loc. Unii pe jos, alţii cu maşina. Eu am ridicat mâna pentru mersul pe jos. Nu pentru a-mi face piciorul mai frumos, ci pentru că doream să simt mai bine această urbe necunoscută mie. Am mers puţin de-a lungul bulevardului A.I. Cuza, spre râul Olt, apoi am cotit dreapta, pe Aleea Independenţei, ajungând la esplanada oraşului. De aici am luat-o prin parcul „Eugen Ionescu”, amenajat în trepte, coborând în strada Vederii, trecând pe lângă cel mai vechi bloc al Slatinei. Am traversat strada şi am ţinut-o drept înainte, până când, pe stânga, am zărit faţada albă şi veche a cofetăriei „Atletului Albanez”, situată în centrul istoric al oraşului, pe strada Dinu Lipatti, la numărul 25. Eram nerăbdătoare să-i trec pragul, să-i gust marfa şi să vorbesc cu bătrânul albanez, Hashim Memish, pentru a afla poveşti despre această afacere de familie.

DSC_3434

Am intrat în singura companie privată din România care a funcţionat în perioada comunistă. Domnul Memish, declarat cetăţean de onoare al Slatinei, era antrenat într-o discuţie. M-am oprit în mijlocul locaţiei şi, cu privirea, am făcut un tur de 360º. Pe cât de veche arăta clădirea de afară, pe atât de veche era şi în interior. La fel şi mobilierul, inclusiv cel folosit pentru păstrarea produselor vândute, cum ar fi bragă, limonadă, îngheţată, halviţă şi rahat. Dar tocmai vechimea dădea farmec acestui loc. Pe doi dintre pereţi, cel din spatele tejghelei şi cel opus intrării, erau prinse poze şi articole din ziare care vorbeau, evident, despre bragagerie. M-am dus spre o pagină de ziar şi, neavând răbdare să citesc atunci şi acolo, i-am făcut o poză, propunându-mi să descopăr acasă cele scrise de autor. În secunda următoare am auzit o voce spunând „aţi cerut voie?”. M-am întors şi am văzut că mie îmi era adresată întrebarea, vocea fiind a domnului Memish care, între timp, terminase discuţia. A urmat un dialog care a sunat cam aşa:

Eu: Nu;

Dl. Memish: Păi şi atunci cum faceţi poze fără să cereţi permisiunea?

Eu: Mă scuzaţi! Dacă am făcut o faptă aşa de gravă, o să șterg poza;

Eu credeam că el glumeşte, dar pentru că a continuat să comenteze pe un ton grav, am realizat că vorbeşte cât se poate de serios; oarecum iritată de reacţia lui, i-am spus:

Eu: Îmi pare rău, dar nu am văzut vreun semn cu fotografiatul interzis, altfel aş fi ţinut cont de el.

DSC_3426

Entuziasmul dispăruse. Dacă la început voiam să-l storc de informaţii, acum nu mai doream să ştiu nimic. M-am aşezat pe un scaun, la una dintre cele trei-patru măsuţe care se aflau înăuntru. Dacă aş fi fost singură, aş fi plecat, fără să mai cumpăr ceva. După ce au sosit şi fetele, ele venind cu maşina, am comandat. Braga m-a dezamăgit, în sensul că nu era aşa cum mi-o imaginam eu. Băutura uşor tulbure, era dulce, cu o urmă de gust de mălai. Şi nu era acidulată, aşa cum am crezut. Cum nu mai băusem până atunci, nu pot să zic dacă era mai bună sau nu decât în alte locuri. Între timp, dl. Memish a scos cartea de onoare, începând să povestească una-alta celor care aveau urechi să audă. Ale mele erau astupate…de orgoliu (poate).

Citește și:  Originea si istoria tragediei

După ce fiecare a terminat ce a comandat, fie bragă, limonadă sau îngheţată, ne-am ridicat şi am plecat. Eu am rămas cu un gust amar, în ciuda dulceţii brăgii. Domnul Memish mi-a dat impresia unui om care caută atenţie. Un om care se crede important, aşa cum au fost sau sunt personalităţile care au trecut pragul bragageriei de-a lungul timpului: Nicolae Iorga, Charles de Gaulle, Amza Pellea, Dan Puric etc.. Dar eu, ca şi client, nu eram obligată să suport aceste ifose.

A doua zi, dimineaţă, m-am dus să vizitez centrul vechi al Slatinei, luând cu mine şi aparatul foto. Când am ajuns la destinaţie, vrând să fac o primă poză, am realizat că-mi lipsea acumulatorul. Uitasem că îl pusesem la încărcat cu o seară în urmă. Dar nu am vrut să mă întorc după el. Mi-am continuat plimbarea. Am cutreierat străzile Lipscani şi Mihai Eminescu. Doar eu şi câţiva căţei eram pe acolo. Pe ambele părţi ale celor două străzi, cărora recent li se schimbase pavajul, se aflau clădiri vechi, optzeci şi una dintre ele fiind construite între anii 1860-1938, cu parter şi etaj. Multe poartă „un pandantiv” de tablă pe care stă scris „monument istoric”. Au rang înalt, dar nu sunt tratate ca atare, fiind lăsate pe mâinile nemiloasei degradări. Şi este aşa păcat, pentru că fiecare clădire are o fizionomie frumoasă, specifică diferitor stiluri arhitectonice. Sper să apuce zile mai bune. Cândva, pereţii de la etaj ale acestor imobile ascultau problemele zilnice ale adulţilor, se amuzau de năzdrăvăniile copiilor şi trăgeau prin toţi porii lor mirosul mâncării gătite. Azi, doar câteva etaje par a mai avea locatari. Odinioară, şi spaţiile de la parter erau animate de clienţii cafenelelor, magazinelor sau atelierelor care funcţionau acolo. Astăzi, ici-colo mai vezi câte un magazin deschis sau o cafenea. Noroc cu birourile de avocatură sau cele de executor judecătoresc, mai multe la număr, prin zonă aflându-se Parchetul Slatina (sau ceva de genul ăsta).

DSC_3432

DSC_3427

Înainte de a părăsi zona veche, am aruncat o privire în urmă, văzând clădirea „Atletului Albanez”. Urăsc situaţiile tensionate, iar dacă m-aş fi dus să-i cer scuze domnului Memish pentru că am făcut acea poză fără permisiunea lui, aş fi reuşit să slăbesc căpăcelul valvei, lăsând astfel orgoliul să se disperseze. Dar, în timp ce gândeam toate acestea, două persoane au intrat în bragagerie. Aş fi vrut să fiu doar eu cu el când dădeam mâna în semn de pace. Prin urmare, am rămas doar cu intenţia.

DSC_3431

Înapoi în apartament, am povestit păţania cu acumulatorul, fiind puţin dezamăgită că nu am reuşit să fac poze. Tatăl Alinei m-a încurajat să mă reîntorc în centrul vechi, oferindu-se să mă însoţească. După ce am străbătut cele două străzi, acum mai populate cu oameni, pentru că de data asta am mers cu maşina, am urcat şi pe dealul Grădişte, în vârful căruia se află Casa de Căsătorii şi Turnul de Apă. Este un punct de belvedere, de unde se poate vedea oraşul Slatina, râul Olt şi podul care traversează Oltul, ridicat între anii 1888-1891, fiind primul pod de fier construit în România. La baza dealului, pe malul stâng al râului, se află un cartier cu case locuite de rromi. Probabil, ca să facă economie la curent, se ascultă muzică la un singur aparat, dat la volum maxim, astfel încât să se audă în tot cartierul. Cât am stat acolo, în vârful dealului, am ascultat şi noi ritmurile manelelor.

DSC_3441

DSC_3442

DSC_3445

A venit timpul să ne întoarcem în Bucureşti. Când voi reveni la Slatina, îi voi mai da o şansă Atletului Albanez. Dar nu voi mai comanda bragă, ci limonadă sau îngheţată.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.