Mănăstirea Dragomirna este o mănăstire ortodoxă de maici, situată în satul Mitocu Dragomirnei, judeţul Suceava. Lăcaşul a fost construit de trei oameni: domnul Miron Barnovschi, boierul Luca Stroici şi mitropolitul Anastasie Crimca, având hramul Pogorârea Sfântului Duh.

Mănăstirea Dragomirna a fost ridicată începând cu anul 1602, când a fost construită prima bisericuţă. În anul 1609, a fost finalizată biserica mare, iar în 1609 a fost ridicată o cetate în jurul mănăstirii, pentru a o apăra de eventualele atacuri şi jafuri, mai ales că cele două biserici reprezentau adevărate opere de artă. În anul 1653, mănăstirea va trece prin prima sa încercare, când va fi arsă de cazacii lui Timus Hmielnitki, care au distrus veşmintele religioase, cărţile şi moşiile. Deşi a fost parţial refăcută, năvălirea tătarilor din secolul al XVIII-lea a condus la părăsirea mănăstirii de către călugări, aceştia revenind abia în anul 1761, când s-au ocupat de refacerea lăcaşului.

În 1763, stareţul Paisie Velicicovschi ajunge la Mănăstirea Dragomirna, reuşind să alunge opoziţia. El a pus accent mai mult pe îmbogăţirea fondului de manuscrise şi tipărituri, dar acest lucru a dus la sărăcirea lăcaşului. De aceea, când puterea austriacă a pus stăpânire pe Moldova de nord-vest, mănăstirea era pe lista lăcaşurilor sfinte care trebuiau închise, însă a fost lăsată deschisă, cu câteva condiţii: să nu mai aibă proprietăţi şi numărul vieţuitorilor să fie de 25. În 1842 a început un nou proces de restaurare, care a durat până în 1858. Atunci a fost construită o clădire cu etaj care să înlocuiască chiliile vechi şi au fost refăcute turnul clopotniţei şi clădirile în stare avansată de degradare.

Primul Război Mondial a provocat şi el pagube la Mănăstirea Dragomirna, însă după terminarea lui, lăcaşul a reuşit să devină unul dintre cele mai importante centre religios-culturale din ţară. Faptul că mănăstirea dispunea de bunuri mobile şi imobile şi de o şcoală monahală a atras atenţia regimului comunist şi a atras după sine alungarea unor călugări de aici. În plus, între 1958 şi 1959, la Şcoala monahală pregătitoare de la Dragomirna regimul nu a aprobat elevi pentru anul I de şcoală, iar cei care aparţineau altor mănăstiri au fost alungaţi. Toate aceste acţiuni au făcut ca mănăstirea să fie transformată în una de maici, în anul 1960. Maicile care au venit aici au fost alungate din alte mănăstiri, în urma decretului dat de comunişti, dar s-au implicat direct în refacerea lăcaşului, când s-au restaurat toate clădirile. În prezent, Mănăstirea Dragomirna beneficiază de restaurări cu bani europeni, iar printre acţiuni se numără curăţarea pietrei turlei Bisericii Mari, restaurarea picturii, schimbarea acoperişului şi lucrări electrice, termice şi de tâmplărie.

De-a lungul timpului, Dragomirna a fost ajutată de mai mulţi oameni cu credinţă, printre ei aflându-se cei trei ctitori şi Sfântul Paisie. Mitropolitul Anastasie Crimca a deschis aici o şcoală de miniatură, unde cărţile bisericeşti au fost copiate în manuscrise miniate, cu coperţi ferecate, din aur şi argint. Mai mult, a dăruit lăcaşului obiecte ca potire sau cruci, dar şi câteva moşii. Domnul Miron Barnovschi a ridicat cetatea din jurul mănăstirii şi i-a dăruit alte moşii. Luca Stroici a fost cel care a realizat, cu litere latine, prima traducere în romană a rugăciunii Tatăl nostru, în anul 1597. A dăruit o bibliotecă ctitoriei sale, însă, din păcate, aceasta nu mai există la noi în ţară, iar din scrierile sale s-au păstrat doar Oraţiunea dominicală română şi O notă polonă asupra originii limbii noastre. Sfântul Paisie Velicicovschi a fost unul dintre cei mai cunoscuţi stareţi de la Mănăstirea Dragomirna, iar obştea sa a fost alcătuită din mai multe popoare: români, ruşi, ucrainieni şi greci. A făcut traduceri după operele Sfinţilor Părinţi şi şi-a organizat obştea după modelul celor de pe Muntele Athos, reuşind să adune aproape 400 de călugări să-i stea alături. Biserica Ortodoxă Română îl pomeneşte pe data de 15 noiembrie.

Muzeul Dragomirnei include numeroase manuscrise ilustrate cu miniaturi sau nu. Cele mai multe dintre ele au fost scrise pe pergament, cu pană de gâscă, în tuș negru. Chenarele miniaturilor sunt înconjurate de decoraţii florale, executate în acuarelă. Pentru a nu plictisi cititorul, copiştii au introdus un element de originalitate, care constă în apariţia unor scene de luptă, scene muzicale şi scene arhitecturale. Şcoala de caligrafi şi miniaturişti de la Mănăstirea Dragomirna a realizat în jur de 26 de manuscrise, însă numai nouă manuscrise cu miniaturi se păstrează şi astăzi: o psaltire, trei tetraevangheliare, trei liturghiere şi două manuscrise Apostol. Psaltirea este un manuscris slavo-român, donat în anul 1616. A fost scris cu cerneală neagră, în timp ce titlurile şi iniţialele sunt aurii. Unul dintre tetraevangheliare a fost realizat în anul 1615 şi este un manuscris pe pergament, scris cu litere unciale, cu tuș negru, roşu şi auriu şi este bogat în ilustraţii şi miniaturi, care apar până şi în text.

Nicolae Iorga, în lucrarea Neamul românesc din Bucovina, scria despre impresia lăsată de Mănăstirea Dragomirna: „Vederea bisericii e o uimire de bucurie, e înaltă şi îngustă ca o frumoasă cutie de moaşte… Este unul dintre cele mai strălucite monumente ale vechii noastre arhitecturi, iar pentru Crimca un titlu veşnic de glorie.”

manastirea-dragomirna.jpg

answear.ro%20

LĂSAȚI UN MESAJ