Patimile se șterg în timp. Se așterne vălul uitării peste toate. Vremelnicie în pași de clopot. Dar oare și uitarea are același mers? Uitarea patimilor, uitarea lacrimilor, peste toate câte s-au petrecut odinioară poate fi regăsită și în locuri greu încercate?

Mănăstirea Lainici este unul din acele lăcașuri de cult de la noi din țară în care credința a fost testată până la sânge. Secole de-a rândul. Dar, judecând după liniștea pe care o poți respira prin toți porii dacă ajungi aici, ai putea spune că Lainici a trecut testul supliciului. Stigmatele însă au rămas. Le poți privi și pe chipurile călugărilor care se nevoiesc și astăzi acolo. Și, dacă ești atent, le vei regăsi în murmurul rugăciunii de seară. Aceea păzită cu strășnicie de copacii printre care sunt înlălțate.

Se spune că biserica este ctitoria Sfântului Nicodim de la Tismana, care s-ar fi adăpostit în drumul său spre Tismana, într-o peșteră de lângă Lainici. Mănăstirea stă astfel, de veacuri, pitită între faldurile verzi ale Defileului Jiului, parcă anume departe de ochii răuvoitorilor de altădată. Acum, drumul prin defileu trece chiar prin fața porții mănăstirii, drept urmare e cam greu să o ratezi. Localitatea care o găzduiește este Bumbești Jiu, iar mireasa dintre stânci se află la o distanță de numai 25 km de Petroșani și 32 km de Târgu Jiu. I s-a spus în multe feluri; Mireasa Defileului însă și le-a purtat pe toate cu mândrie.

Privind la ea, de peste drum de poartă, ai spune cu siguranță că seamănă cu o mireasă învăluită în marame lungi, de marmură, albe ca spuma laptelui. Dar nu pentru asta e cunoscută Lainici. Ci pentru trecutul ei, scăldat în evenimente care i-au dus renumele și jertfa până departe.

Istorie și zbucium

DSCF6643

Cu toate că a rezistat vremii și tumultului ei, Mănăstirea Lainici și-a încercat credința în secolul al XVIII-ea când a fost distrusă din ordinul Mariei Tereza, împreună cu majoritatea mănăstirilor din Ardeal, chiar dacă aceasta nu făcea parte din imperiul austro-ungar. Pe pereții ei, deși nu mai sunt aceiași ca atunci, împodobiți cu chipuri de sfinți care nu mai au ochii scoși, încă poți citi urmele dezastrelor care au încercat-o. Biserica a fost de trei ori distrusă. Prima dată, în prigoana antiortodoxă. Mai apoi, după ce a fost ridicată cu mare greutate de către schimnicul Atanasie, venit și el tot de la Tismana ca, odinioară, Sfântul Nicodim. Dar nici această ctitorie nu a avut un destin prea lung. După ce acesta moare, între 1812 – 1817, boierii gorjeni ridică din nou Schitul Lainici. Actuala construcție este datată din 1817, dar, după cum se știe, biserica este cu mult mai veche. Însă nici în această formă nu a fost sortită să răzbată vremurile până la noi. În timpul Primului Război Mondial, soldații germani au profanat-o, intrând cu caii în biserică și făcând focul în ea. Și astăzi, dacă te uiți atent, poți zări printre picturi, numele unora dintre ei, care au vrut, se pare, să se lege pentru totdeauna de lăcașul acesta. Arhiva mănăstirii, care măsura nu mai puțin de 16 m liniari, a fost arsă în întregime de către soldați, iar toate obiectele de preț, inclusiv clopotele mănăstirii au fost furate.

DSCF6644

Pe seară, când am ajuns să îi calc pragul, mănăstirea se închina în slujbe de vecernie. Nici țipenie de călugăr prin curte. Ușa bisericii, închisă. Liniștea însă era la ea acasă. Îți intra în oase, lasându-ți un fior ce-ți străbătea tot corpul. M-am apropiat de ușă și, tocmai când voiam să o deschid, unul dintre călugări apare în prag. Nu știu ce m-a izbit mai puternic. Mirosul de tămâie și fumul care ieșea pe ușa aceea de lemn în vălătuci mari sau privirea ageră a călugărului care mă scruta din cap până în picioare, cercetându-mi sufletul.

Citește și:  Acasă la părintele Cleopa

N-am îndrăznit să mai fac niciun gest. Rând pe rând, frații monahi ieșeau pe ușa aceea grea, fără să fie deranjați de prezența mea. Camilafcele (portcap din văl negru, lung pe care unii dintre călugări îl poartă la diferite slujbe) fluturau în urma lor, ascunzându-le pașii și gândurile.

Biserica a rămas în urma lor, goală. Acum puteam să intru. Din nou….parfumul de tămâie, parcă impregnat în pereți, mă purta departe. Sfințenia nu se împiedică în patimi. Și, de mii de ani încoace, sfințenia creștină a fost dictată de ele. Pe un perete, niște desene reprezentând un călugăr, învață mirenii cum se face semnul crucii. Ce diferență între lumile acestea! Într-una, se rostesc rugăciuni în taină, iar în cealaltă, nici măcar crucea nu știe să stea dreaptă!

Predica sufletului

DSCF6640

Privesc numele soldaților germani care au trecut biserica prin supliciul focului. Încrustate în trupul ei de piatră pentru totdeauna. Îmi amintesc de Maria Tereza, de generalul Bukow care i-a îndeplinit ordinul, de arhiva mănăstirii făcută scrum și nu mă pot abține să nu mă mir de puterea pe care o are credința. Toți călugării aceștia care se nevoiesc zilnic aici sunt obligați să vadă la fiecare slujbă urmele pe care le-a lăsat, în trupul de piatră, necredința unora. Și cât de mare trebuie să fie credința unui astfel de monah care să poată privi, fără urmă de dușmănie, toate aceste îngrozitoare fapte ale unor semeni de-ai săi?

Se pare că eu încă nu am ajuns la un asemenea grad de iertare. Pentru că privesc numele acelea și nu-mi pot stăpâni înverșunarea. Însă mănăstirea Lainici are grijă să mă învețe și ce înseamnă iertarea și, mai ales, smerenia.

Dincolo de ușa cea grea, în pridvorul frumos împodobit cu chipuri de sfinți stă un călugăr bătrân. Îmi pare mai bătrân decât vremea. Citește dintr-o carte, urmărind rândurile, cu ochii mijiți. Îi cer două lumânări și el îmi dă trei. „Am nevoie doar de două, cucernice părinte”, i-am spus! „Îți trebuie trei, una și pentru sufletele amărâților ălora care și-au umplut pentru veșnicie sufletul de păcate, dând foc bisericilor! Roagă-te pentru ei săracii”!

DSCF6634

Nu poți să mai rostești prea multe după o asemenea replică. Și nici să mai crezi vreodată că smerenia e o lecție prea grea. E seară la mănăstirea Lainici. Timide, luminițe palide se ițesc din chiliile călugărilor. În tăcere, își duc de-acum, rugile. Pentru noi, aceia care uităm că, în esență, credința înseamnă iertare. Și pentru aceia care, odinioară, au sfârtecat din lipsa ei trupul vechilor biserici.

Mireasa dintre stânci rămâne în urmă. Ne îndreptăm către Tismana, locul de suflet al închinăciunii mele. Pe drum însă, vălul cel alb de la Lainici, acela al curățeniei spirituale mă îmbrățișează ușor. Am pășit pe loc sfânt. Am călcat pe urmele strămoșilor mei. Și am plecat mai departe, mai bogată în simțiri. Mă întreb oare, dacă pentru păcatele mele, călugărul cel bătrân va aprinde în urma-mi, vreo lumină. Dar e târziu deja. Pe dealuri, alte lumini se tot ițesc. Niciuna nu arde mai tare decât cea din sufletul meu, aprinsă aici, la Lainici, de lecția unui bătrân călugăr, cu camilafcă neagră, ochi blânzi  și barbă albă.

NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate fără acordul scris al acestuia!

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.