Mănăstirea Văratec este o mănăstire ortodoxă de maici, situată în satul cu acelaşi nume, la 12 km de Târgu Neamţ, judeţul Neamţ. Este cea mai mare mănăstire de maici din România, fiind secondată de Mănăstirea Agapia şi inclusă pe Lista monumentelor istorice din judeţul Neamţ din 2004.

Ctitorul acestei mănăstiri a fost o tânără maică, Olimpiada, care, din zestrea sa, a cumpărat o casă de la un pădurar şi a construit o mică biserică din lemn. Se pare că alegerea locului unde a fost ridicată Mănăstirea Văratec este legată şi de viaţa unui pustnic pe nume Iosif care, într-o noapte, a văzut în pădure un loc luminos din care se auzeau cântări îngereşti. Deşi credea că diavolul vrea să îl ispitească şi să îl scoată din singurătate, stareţul Paisie de la Neamţ i-a mărturisit că a avut aceeaşi vedenie, iar asta înseamnă că Dumnezeu vrea să fie ridicată o mănăstire de maici în acel loc. Chiar dacă schitul era destul de mic, la douăzeci de ani după înfiinţare deja număra peste 260 de vieţuitoare. Văratecul este atestat ca schit până la jumătatea secolului al XIX-lea, Mitropolitul Veniamin Costache fiind cel care a considerat că poate funcţiona ca mănăstire de sine stătătoare. Biserica mare de piatră de astăzi a fost ridicată între anii 1808 şi 1812, iar lucrările de zugrăvire au durat până în 1841. În anul 1821, eteriştii greci au prădat mănăstirea, însă stareţa Olimpiada reuşeşte să o pună iar pe picioare.

Mănăstirea Văratec avea, în anul 1865, peste 600 de călugăriţe, devenind neîncăpătoare. Astfel, se ridică încă două biserici: una cu hramul Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (1844) şi una cu hramul Schimbarea la Faţă (1847). Tot în această perioadă, s-au înfiinţat o şcoală sătească, o şcoală de fete şi o şcoală de muzică bisericească. În 1843, ia fiinţă un „aşezământ bisericesc”, adică un set de 30 de reguli după care viaţa monahală să îşi coordoneze activităţile. Potrivit acestor reguli, orice călugăriţă care alege să ia drumul mănăstirii trebuie să trăiască în curăţenie spirituală, să nu se ataşeze de niciun bun material, să se roage în chilia sa şi să participe la slujbele din biserică. În 1840, un alt ctitor important al mănăstirii alege să facă parte din monahie. Este vorba de Safta Brâncoveanu, care, până să vină la mănăstire, a făcut nenumărate donaţii de bani şi pământuri.

Mănăstirea Văratec a avut, pe lângă vremurile înfloritoare, şi momente de cumpănă. În 1900, aceasta a fost arsă, cele mai afectate clădiri fiind casa de oaspeţi, stăreţia şi sala de mese. În timpul celor două Războaie Mondiale, maicile au lucrat ca infirmiere şi au şi înfiinţat un spital de campanie militară. Regimul comunist le-a obligat să reorganizeze atelierele meşteşugăreşti în Cooperative de producţie meşteşugărească, toate veniturile fiind luate de către stat, iar maicile plătite ca simpli angajaţi. Decretul din 1959 a alungat din mănăstire aproape 300 de maici, dar cele rămase şi-au continuat activitatea şi, la sfârşitul regimului, în mănăstire, erau aproape 500 de maici. După Revoluţie, au avut loc lucrări de reparaţii, consolidare şi restaurare şi a fost înfiinţată o brutărie, atât pentru maicile de la mănăstire, cât şi pentru satul din apropiere. Astăzi, mănăstirea are 5 preoţi şi 450 de maici.

Minunile şi legendele de la Mănăstirea Văratec sunt legate de Sfântul Iosif de la Văratec. Acesta a cunoscut încă de mic viaţa monahală, fapt ce l-a determinat să îşi dorească să trăiască în sihăstrie. Se retrage cu încă doi monahi într-o poiană cu câţiva pomi fructiferi, unde îşi construiesc chilii. Dar cei doi monahi decid să plece la Neamţ, lăsându-l pe Iosif singur. Acesta pleacă şi îşi caută un alt loc, iar când îl găseşte trăieşte trei ani fără să vadă picior de om. După trei ani, vede locul luminos din poiană şi, astfel, se naşte mănăstirea de azi. Se spune că, după moartea sa, maicile s-au închinat la el ca la un adevărat sfânt, însă una dintre ele a refuzat să facă acest lucru, crezându-l un simplu duhovnic. Într-o noapte, a visat că după slujba bisericească urma să treacă să sărute mâna duhovnicilor şi să primească binecuvântarea lor. Dar când a ajuns la unul dintre ei, acesta şi-a retras mâna – era Iosif. În 2008, a avut loc slujba de canonizare a Sfântului Iosif de la Văratec.

Tezaurul de la Mănăstirea Văratec este reprezentat, în mare măsură, de broderii şi ţesături. Atelierul în care acestea erau executate a fost transformat în muzeu, iar acesta cuprinde covoare şi acoperăminte bisericeşti, veșminte preoţeşti, patrafire, bederniţe (şaluri pe care este brodată Învierea). Una dintre cele mai vechi piese este un acoperământ pentru masa altarului, care se află aici încă de la înfiinţarea mănăstirii. Printre cărţi şi manuscrise, se numără Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur din 1691, un Liturghier din 1768, un Triod din 1777 şi diverse lucrări tipărite în afara ţării, cum ar fi o Tora în ebraică sau Biblia de la Petersburg din 1819. Alte obiecte de mare importanţă ale mănăstirii sunt icoanele: despre icoana Sfânta Ana se spune că este făcătoare de minuni. Mai sunt prezente şi icoane din secolul al XV-lea, dar şi icoane pictate de Nicolae Grigorescu.

Mănăstirea Văratec a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru mulţi scriitori, precum Garabet Ibrăileanu, Otilia Cazimir, George Toparceanu şi mulţi alţii. În volumul “Oameni şi locuri” din 1908, Mihail Sadoveanu scria despre mănăstire că “gradiniti de trandafiri le împresoară; şi e o grijă aşa de migăloasa în toate, parcă ar fi o întrecere necontinuata… Sunetul clopotului se împrăştie dulce la sfârşitul liniştit al zilei.”

manastirea-varatec-fantana.jpg

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ