Mecanica cereasca este o ramura a astronomiei care se ocupa cu miscarile corpurilor ceresti. Aceasta combina principiile fizicii si mecanicii clasice in cazul stelelor, planetelor si a altor obiecte ceresti. Mecanica cereasca analitica moderna a inceput cu peste 300 de ani in urma, odata cu Isaac Newton. Studiile anterioare care abordeaza problema pozitiilor planetelor dateaza de peste trei mii de ani. Primele tentative ale mecanicii ceresti au implicat mai multe teorii care plasau Pamantul in centrul universului.

Diversi filozofi au folosit o varietate de teorii geometrice pentru a explica miscarile corpurilor pe care le puteau vedea pe cer. Abia atunci cand a fost folosita abordarea heliocentrica a universului (soarele in centrul sistemului solar), mecanica cereasca a inceput sa apara ca un domeniu de studiu. Au fost zeci de oameni de stiinta implicati in evolutia mecanicii ceresti. Cei mai faimosi dintre acestia sunt: Johannes Kepler, Isaac Newton, Joseph LeGrange si Albert Einstein. In timp ce fiecare dintre ei a lucrat pornind de la teorii anterioare, acestia au putut imbunatati si adauga o multime de cunostinte in domeniul astronomiei ca intreg.

O problema interesanta legata de mecanica cereasca este teoria perturbatiilor. Perturbatiile cuprind metode matematice care sunt folosite pentru a gasi o solutie aproximativa la o problema care nu poate fi rezolvata cu exactitate. O utilizare timpurie a teoriei a fost rezolvarea unor probleme ale mecanicii ceresti, cum ar fi solutia lui Newton pentru orbita Lunii, care se misca vizibil in mod diferit de o simpla elipsa din cauza concurentei dintre gravitatia soarelui si cea a Pamantului.

Citește și:  Moartea – câteva fapte stranii și interesante

Aceste metode incep cu o forma simplificata a problemei originale, care este indeajuns de simpla pentru a putea fi rezolvata cu exactitate – de obicei o elipsa Kepleriana care este corecta atunci cand exista numai doua corpuri care graviteaza , sau o orbita circulara, care este corecta in cazuri speciale cand doua corpuri se afla in miscare, dar care adeseori este suficient de buna pentru o utilizare practica. Problema rezolvata, dar simplificata, este apoi “perturbata” pentru a aduce conditiile de pornire mai aproape de problema reala (de exemplu, includerea atractiei gravitationale a unui al treilea corp). Micile modificari care rezulta de aici sunt utilizate sub forma de corectii. Daca nu ar fi fost progresele facute in mecanica cereasca, intelegerea corpurilor din jurul nostru ar fi in continuare compromisa in mare masura.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.