Se spune mereu că, în categoria produselor culinare tradiționale românești, pe lângă alte preparate, se află și mititeii/micii. S-au făcut și demersuri oficiale ca aceștia să fie recunoscuți ca atare, de către Comisia Europeană autorizată în domeniu. Specialiștii în gastronomie, dar, în primul rând, jurnalistul și memorialistul Constantin Bacalbașa (1856 – 1935), în cartea „Dictatura gastronomică”, afirmă că aceștia ar fi fost “inventați” în secolul al XIX-lea și că ideea i-a aparținut unui anume Iordache Ionescu, ardelean de origine, proprietar al unui han, la vremea respectivă, pe strada Covaci, din București.
Explorarea originii cuvântului mici sau mititei ne deschide o fereastră către bogăția și diversitatea culturală a limbii române. Această secțiune își propune să analizeze nu doar etimologia, ci și evoluția termenului în contextul culinar și lingvistic românesc. Înțelegând fundalul istoric, putem aprecia nu doar gustul, dar și povestea din spatele acestui preparat popular.
Acesta prepara diverse feluri de cârnați, pe care îi frigea pe grătar, pentru numeroasa sa clientelă, și pentru că, la un moment dat, a rămas fără intestinele de oaie (necesare pentru cârnați), s-a gândit să pună tocătura de carne, amestecată cu diverse ingrediente, direct pe grătar – un fel de „găluște fripte”, cum li se spunea.
În privința formei corecte a cuvântului, care este un derivat cu sufix, de la adjectivul „mic”, trebuie precizat că ambele forme substantivale – mici, mititei – sunt admise ca fiind corecte, preferându-se formele de plural, când este vorba de acest sens, deși și singularul mic/mititel poate fi întrebuințat. Având în vedere că acest termen denumește un produs culinar inconfundabil, nu există sinonime (eventual, cârnăcior, dar care are un sens mult mai general), iar substantivul mici/mititei nu are corespondent în alte limbi, străinii pronunțându-l ca în limba română.
În contextul actual, este vital să recunoaștem forma corectă a cuvintelor pe care le folosim zi de zi. Dezbaterile dintre mici și mititei reflectă nu doar diversitatea lingvistică, ci și importanța corectitudinii în scriere și vorbire. Prin urmare, acest segment oferă clarificări și recomandări pentru utilizarea adecvată a termenilor, încurajând respectarea normelor stabilite de uzul limbii.
Cu toate acestea, mititeii se prepară și în alte țări din Peninsula Balcanică, dar cu unele diferențe în compoziție – la turci, sârbi, croați, greci, bulgari – unii susținând că ar fi un produs originar din Bosnia, unde se numește cevapcici.
Calin Felezeu, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, susține că a descoperit în niște documente legate de Războiul de independență din 1877-1878, o altă explicație pentru apariția cuvântului românesc, mai exact că denumirea de „mititei” era dată unor tunuri mici ale artileriei românești de la Calafat și că, în data de 10 mai 1877, când deputatul Vasile Boerescu, cel care a propus alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Țării Românești, a mers cu niște prieteni, să sărbătorească proclamarea independenței României, la restaurantul Capsa, din București, ar fi cerut „mititei” (aluzie la tunuri) și o „baterie’ (două sticle de vin și una de sifon), explicând gluma ulterior, aceasta apărând și în presă, de atunci rămânând denumirea de mititei pentru “găluștele fripte” și cea de baterie pentru vinul cu sifon.
În încheiere, indiferent dacă preferăm mici sau mititei, este esențial să înțelegem și să respectăm regulile și tradițiile lingvistice ale limbii române. Adoptând o abordare informată și deschisă, putem contribui la păstrarea și îmbogățirea patrimoniului nostru cultural. Pentru mai multe descoperiri lingvistice și pentru a vă lărgi orizonturile culturale, vă recomandăm să citiți acest articol complementar.
