Mihai Eminescu – dincolo de mitul poetului romantic. Un necesar recurs la morală

Mihai Eminescu, “omul deplin al culturii româneşti”, cum îl definea filosoful Constantin Noica, este/ continuă să fie, la 176 de ani de la naşterea sa (15 ianuarie 1850), simbolul identităţii noastre ca neam. Este cel care “a cântărit cu el însuşi bucuria şi durerea noastră./ Bijutier de mare precizie, care se aruncă pe sine în balanţă./ Este ceea ce se scade, când fericirea ar fi să ne copleşească./ Este ceea ce se adaugă, când ne lipseşte totul./ Este ceea ce ne rămâne, pururi nouă” (Marin Sorescu).

Citindu-i şi recitindu-i opera (poezie, proză, dramaturgie), cel puţin la fel de valoroasă ca cea a marilor creatori din literatura universală, păstrând în minte felul în care geniul eminescian a dat sens şi profunzime cuvântului, avem şansa să ne sporim noi înşine fiinţa, să depăşim barierele mediocrităţii, ale autosuficienţei, să (re)dobândim respectul pentru limba română, pentru marii noştri creatori, pentru cunoaştere şi pentru ceea ce înseamnă “devenire” în istorie, ca individualităţi şi ca popor.

Oricine citeşte opera eminesciană poate să descopere nu numai liniile de forţă ale romantismului european, dar şi ecourile unor excepţionale lecturi/ idei din filosofie, mitologie, istoria religiilor, armonizate de o inteligenţă, o curiozitate intelectuală, o memorie desăvârşite – timpul, geniul, transcendenţa, sensul destinului (“Luceafărul”, “Scrisoarea I”, “Învierea”, “Dumnezeu şi om”, “Înger de pază”), “viaţa e vis”, norocul schimbător (“Glossă”), erosul (“Sara pe deal”, “Dorinţa”, “Floare albastră”, “De ce nu-mi vii”, “Crăiasa din poveşti” etc.), etnogeneza românească (“Decebal”, “Sarmis”), panorama deşertăciunilor (“Memento mori”), presentimentul morţii (“Oda, în metru antic”) s.a.m.d.

Mihai Eminescu şi un necesar recurs la morală

Într-o realitate ca cea de astăzi, în care valorile sunt tot mai relativizate, în contextul în care receptarea operei eminesciene s-a situat aproape constant între elogiul necondiţionat şi contestare virulentă (de către aşa-numiţi “oameni de cultură”, cu statut moral incert), a păstra curată şi vie imaginea genialului poet este un gest necesar, de apărare a “modelului românesc al fiinţei” (Constantin Noica), o şansă de “salvare” a esenţei noastre, ca români, amintindu-ne convingerea lui Eminescu – aceea că ceea ce contează întotdeauna (şi astăzi, cu siguranţă, mai mult ca oricând) sunt adevărul, educaţia, onestitatea, munca, talentul, “nu frazele lustruite şi negustoria de vorbe” (Mihai Eminescu).

Dincolo de imaginea consacrată a “poetului nepereche”, Mihai Eminescu a fost o personalitate complexă, uneori inconfortabilă pentru contemporanii săi şi pentru posteritate. Publicul larg îl cunoaște ca pe un romantic visător, melancolic și îndrăgostit de absolut, însă omul Eminescu a fost, în egală măsură, un spirit critic fervent, un intelectual riguros și un incomod observator al societății românești.

Eminescu – jurnalistul combativ

Puțini știu că Eminescu a considerat jurnalismul la fel de important ca poezia, cel puțin ca misiune civică. În calitate de redactor la ziarul “Timpul” (dupâ 1877), dar şi în alte reviste, precum “Familia” (condusă de Iosif Vulcan), “Convorbiri literare” (revista Societăţii “Junimea”), el a scris articole extrem de dure, bine argumentate, în care denunța corupția, impostura, lipsa de competență, superficialitatea clasei politice și imitația oarbă a modelelor occidentale. Tonul său nu era “romantic”, ci tăios, logic, aproape nemilos, ceea ce i-a atras numeroși adversari.

Unul dintre conceptele centrale ale gândirii sale a fost critica “formelor fără fond”, idee pe care a exprimat-o tranșant: “Instituțiile noastre sunt simple imitații, fără rădăcină în realitățile țării”. Deși etichetat adesea drept conservator, Mihai Eminescu nu a fost un tradiționalist rigid. El apăra valorile trecutului nu din nostalgie, ci din convingerea că modernizarea fără fundament cultural duce la “forme fără fond”. Avea o viziune organică asupra statului și națiunii, influențată de filosofia germană, în special de Schopenhauer și Kant, pe care îi studia în original.

Pentru Eminescu, modernizarea societății nu trebuia să fie o copie superficială a Occidentului, ci un proces organic, adaptat structurii sociale și culturale românești. El avertiza că: “A introduce legi și instituții străine într-un popor nepregătit pentru ele înseamnă a compromite însuși principiul progresului”.

Exigența adevărului…

Portretul jurnalistului Eminescu este dominat de exigența adevărului. El a respins demagogia politică a vremii și s-a exprimat cu o sinceritate care l-a transformat într-un “personaj” incomod: “Nu fraza ne mântuiește, ci adevărul”.

Poetul-jurnalist vedea clasa politică a timpului său ca fiind ruptă de realitățile poporului, lipsită de moralitate și de competență reală: “Clasa noastră politică nu trăiește din muncă, ci din vorbe”.

În articolele sale se remarcă și o profundă empatie pentru condiția omului simplu, pe care îl considera adevăratul susținător al statului: “Talpa țării poartă greutatea tuturor experimentelor politice”. Eminescu nu idealiza poporul, dar îi recunoștea suferința și sacrificiul, condamnând sistemul care profita de acesta: “Statul a devenit o formă de exploatare a muncii celor mulți de către cei puțini”.

În plan moral, gândirea sa era severă, aproape neînduplecată. El considera că degradarea etică este mai periculoasă decât orice criză materială: “Decadența morală este mai primejdioasă decât sărăcia”.

Din astfel de articole se conturează portretul unui jurnalist profund responsabil, lucid până la durere, pentru care scrisul a fost o formă de luptă. Nu întâmplător el spunea: “Suntem români și punctum” – o afirmație care nu exprimă exaltare naționalistă, ci conștiința unei identități care trebuia şi trebuie apărată prin cultură, muncă și adevăr.

Mihai Eminescu – un solitar lucid, nu un visător rupt de lume

Contrar mitului romantic, al poetului izolat în “turnul de fildeş”, Mihai Eminescu era obsesiv de riguros în muncă. Manuscrisele sale arată nenumărate variante, corecturi și reluări, semn al unei lupte permanente cu semnificaţia cuvintelor și cu ideea. Nu scria neapărat din inspirație pură, ci dintr-un efort intelectual susținut.

Eminescu nu era un om sociabil, dar nici izolat din slăbiciune. El a ales adesea singurătatea pentru a gândi, a citi și a înțelege lumea. Era un observator atent al mecanismelor puterii, al degradării morale și al suferinței umane, iar această luciditate, mai mult decât “boala”, l-a apăsat profund.

Deși simbol al identității naționale, Eminescu avea o cultură profund europeană. Citea în germană, franceză, latină și greacă veche, fiind conectat la marile idei ale secolului in care a trăit. Naționalismul său nu era izolaționist, ci unul cultural, bazat pe demnitate și profunzime, nu pe exaltare superficială.

Mihai Eminescu nu a fost doar poetul nostalgiilor, al singurătăţii, al tristeţii, al stelelor şi al lunii, ci un intelectual incomod, un spirit critic neînduplecat, un om care a plătit scump pentru luciditatea sa si a cărui voce rămâne surprinzător de actuală. Poate tocmai aceste aspecte mai puțin “convenabile” au fost estompate în timp, pentru a lăsa loc unui mit mai ușor de admirat, dar mai sărac în adevăr.

15 ianuarie – Ziua Culturii Naţionale

Începând cu anul 2011, Academia Română a instituit ziua de 15 ianuarie, data naşterii lui Mihai Eminescu, drept “Ziua Culturii Naţionale”, pentru a cinsti, pe de o parte, uriaşa valoare a poetului naţional, dar şi pentru “a promova cultura, arta şi efortul academic”, “o zi de reflecţie asupra culturii române, în genere, şi a proiectelor culturale de interes naţional“, aşa cum se precizează în documentele oficiale.

Este un moment în care sunt (sau ar trebui să fie) aduse în prim-plan şi alte personalităţi remarcabile din literatură, teatru, film, muzică, pictură, sculptură etc., din arte, în general, dar şi din ştiinţă, ceea ce este (ar putea fi) o ocazie de celebrare a celor care au construit şi au consolidat, cu adevărat, profilul spiritual şi prestigiul cultural al acestei ţări. Cu această ocazie, sunt programate o serie de evenimente culturale (spectacole de teatru, acces gratuit în muzee, concerte, manifestări academice etc.).

Astfel de evenimente, dar, mai ales, cunoaşterea şi înţelegerea operelor, a realizărilor şi a efortului creator al unor astfel de personalităţi ar putea fi semnul cel mai autentic şi curat al preţuirii tuturor celor care au însemnat şi înseamnă ceva pentru cultura şi identitatea românească.