Mihai Eminescu, jurnalist – o altă ipostază a genialei sale personalităţi

Mihai Eminescu (n.15 ianuarie 1850), acum, la 15 ianuarie 2019, adică la 169 de ani de la naşterea sa, continuă să “izvorască lumine”, din zborul său astral, de acolo unde “nu-i hotar/Nici ochi spre a cunoaşte/Şi vremea-ncearcă în zadar/Din goluri a se naşte”, precum Luceafărul/Hyperion (“hyper eon”/”cel pe deasupra mergător”), îndrăgostit, gata să înnobileze “cercul strâmt” al muritorilor prin sacrificiul său.

De acolo, din adâncul “uitării oarbe”, de unde “se deschid gurile luminii şi irumpe incendiul solar, unde între fiinţă şi nefiinţă e un joc voluptuos, un descântec de stihii şi o sorginte de senzualităţi ontice” (Ion Negoitescu), Eminescu nu ne lasă să-l uităm. Şi cum l-am putea uita vreodată, când el este “partea noastră de cer”, semnul eternităţii noastre, care a trecut prin lumea aceasta, ne-a făcut să privim spre stele, ne-a metamorfozat, ne-a fixat alte repere valorice, a oferit, cum spunea eseistul şi filosoful Constantin Noica, “un model al fiinţei româneşti”.

Poate că mulţi cititori şi-l imaginează pe Mihai Eminescu doar în ipostaza poetului sau a prozatorului romantic, nostalgic, melancolic, îndrăgostit, cu ochii înălţaţi visători “la steaua singurătăţii”, meditând, căutând sensul şi esenţa vieţii, în curgerea inexorabilă a timpului, pasionat şi creator el însuşi de mituri, preocupat de “recosmicizarea omului” (Eugen Simion), explorator al spaţiilor onirice, privind spre “noaptea comună a vegherii, a naturii, a umanităţii, iar altă dată spre noaptea fără început a visului, a vârstelor eterne şi a geniior romantice” (Ion Negoitescu).

S-a scris şi încă se va scrie despre opera eminesciană, pentru că surprinde mereu printr-o extraordinară prospeţime si adâncime a cuvântului şi a versului, printr-o perpetuă ivire de sensuri, simboluri şi semnificaţii, la peste un veac şi jumătate de când “ultimul mare romantic european” (în sens cronologic) şi-a gândit şi publicat opera.

Există însă şi o altă faţetă a personalităţii lui Mihai Eminescu, atinsă şi aceasta de genialitate şi de cultura sa excepţională, un fel de a fi extrem de lucid şi de implicat în realitatea şi spiritul timpului pe care l-a trăit – aceea de gazetar.

Mihai Eminescu – activitatea de gazetar la ziarul “Timpul”

În ediţia integrală a Operei eminesciene, în 11 volume, coordonată de criticul literar Perpessicius, volumul X, al cărui responsabil este Dumitru Vatamaniuc, cuprinde publicistica dintre 1 noiembrie1877 şi 15 februarie 1880, răstimp în care Mihai Eminescu a publicat nenumărate articole în cotidianul “Timpul”, ziar al Partidului Conservator, la vremea aceea (chiar dacă nu rezona întotdeauna cu ideologia acestui partid).

Până în 1877, Mihai Eminescu a desfăşurat activitate de gazetar, publicând articole pe teme politice sau culturale, şi la alte reviste, precum “Familia” (condusă de Iosif Vulcan), “Convorbiri literare” (revista Societăţii Junimea, “Curierul de Iaşi” (ziar numit cu ironie, de Eminescu, “Foaia vitelor de pripas”). La îndemnul lui Titu Maiorescu şi al lui Ioan Slavici, Eminescu se angajează, la “Timpul”, ca redactor, ulterior, intre 1880- 1881, redactor şef.

Pentru că niciuna dintre preocupările sau activităţile marelui scriitor nu era lăsată la voia întâmplării şi nu era făcută de mântuială, şi în jurnalism, Eminescu a venit cu toată pasiunea şi, mai ales, cu vasta sa cultură. Îi citise pe antici, de la greci, la vechea cultură indiană, pe romantici, el însuşi comparabil, ca poet, cu Novalis, Lamartine, Leopardi, Goethe etc., pe marii filosofi, în special Schopenhauer (“Lumea ca voinţă şi reprezentare”), pe Hegel, Kant (din care a şi tradus mare parte a “Criticii raţiunii pure”.

Dintr-o astfel de perspectivă de înalt nivel cultural, dar şi cu o dimensiune morală dincolo de orice îndoială, Mihai Eminescu îşi dorea ca, prin publicistica sa, să educe tânăra generaţie, în spiritul adevărului şi al valorilor autentice, cu atât mai mult cu cât, mărturisea poetul, “Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România si dintr-o parte si dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata si deplina înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-nainte”.

Mai mult, mărturiseşte acesta, convingerea sa, ca şi a lui Titu Maiorescu (autorul celebrei teorii a “formelor fără fond”), era că “Interesul practic pentru patria noastră ar consta în înlăturarea teoretică a oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine, care nu sunt altceva decât organizaţii specifice ale societăţii omenesti în lupta pentru existenţă, care pot fi preluate în principiile lor generale, dar a căror cazuistică trebuie să rezulte în mod empiric din relaţiile dintre popor si ţară” – singura cale viabilă pentru însănătoşirea societăţii româneşti şi pentru consolidarea sentimentului naţional, fără de care niciun popor nu poate supravieţui în istorie. Mai credea Eminescu şi faptul că “misiunea noastră de popor latin, ortodox” era de fi legătura între Orient şi Occident, printr-o politică de neutralitate.

Cu multă pasiune a scris Eminescu articole pe teme “fierbinţi” ale timpului, legate de Războiul de Independenţă din 1877, de monarhie (Carol I), de controversele dintre liberali şi conservatori, de oameni politici ai vremii, dar, mai ales, despre făurirea României Mari, despre Marea Unire care se va înfăptui abia în 1918.

Gazetarul Eminescu era convins că, pentru bunăstarea unui popor, esenţiale sunt munca, adevărul, “nu fraze lustruite si negustorie de vorbe”, un Monarh cu vocaţie, care să armonizeze interesele diverselor clase sociale, dar, în special, educaţia, având în vedere că, în perioada în care fusese, pentru scurt timp, revizor şcolar, în ţinutul Neamţului, cunoscuse foarte bine scoala românească.

Scoala, considera Mihai Eminescu, trebuie să formeze caractere, iar convingerile sale, aşa cum le-a exprimat în articolele din ziarul “Timpul” sunt de o excepţională actualitate: “Invăţând pe de rost numirile tuturor oraselor de pe pământ si toate formulele chimice, toate numele speciilor de plante si de animale, această masă de cunostinţe, oricât de nouă ar fi pentru o inteligenţă, n-o fac nici mai iubitoare de adevăr, nici îndemânatică de a judeca si de a distinge drept de strâmb. Învăţătura consistă în mulţimea celor stiute, cultura în multilateralitatea cunostinţelor, cresterea nu consistă nici într-una, nici într-alta. Ea consistă în influenţa continuă pe care o au lucrurile învăţate asupra caracterului si în disciplinarea inteligenţei. Când aceste două lipsesc, oricât de multe ţi-ar fi aproriat capul în mod mecanic, omul simte în sine un gol moral, care din toate e cel mai insuportabil si care conduce mintea nedisciplinată la cele mai triste abateri”.

Jurnalistul Mihai Eminescu şi excepţionalul său discurs polemic – câteva exemple

Cine a citit deja sau cine va avea curiozitatea de a descoperi această ipostază a personalităţii eminesciene – aceea ce gazetar – va constata că, la peste un veac şi jumătate de când au fost scrise articolele respective, multe sunt extrem de actuale, subiectele sunt un fel de “loc comun”, un fel de “fatalitate”, pe care nici vârsta modernă a culturii, a civilizaţiei, a vieţii politice, sociale şi economice nu a depăşit-o, ca şi când am fi “condamnaţi” să repetăm istoria, aici, la “Porţile Orientului”, în coloratul nostru spaţiu balcanic.

Într-un articol publicat în 1878, la 12 septembrie, de exemplu, intitulat “Ca la noi la nimenea”, Mihai Eminescu descrie succint, cu multă verva, realitatea românească: “Proverbul acesta, moştenit din moşi strămoşi, e rezultatul unui dureroase istorii, în cursul căreia poporul nostru, pierzând orice speranţă de îndreptare, ia lucrurile mai mult în bătaie de joc, ca şi când lui Dumnezeu i-ar fi plăcut să drapeze tragedia sorţii noastre cu foarte multe scene comice. Realitatea tragică a vieţii noastre de stat e nespusa mizerie a populaţiunilor de jos, e stoarcerea lor prin nemăsuratele clase improductive, compuse mai cu seamă din străini, e uşurinţa şi lipsa de caracter în viaţa publică, e putrejunea bizantină a puilor de fanarioţi care, sub masca interesului general, fură de sting, fie pe calea diurnelor şi lefilor nemeritate, fie prin arendarea moşiilor statului, fie pe alte mii de căi. Comedia consistă însă în minciuna vecinică a constituţionalismului, în pretextarea diferitelor libertăţi publice, a civilizaţiei şi a altor mofturi pentru a acoperi unica tendenţă a acelei negre mulţimi de liberali care nu caută, nu visează decât puterea statului, pentru ca prin mijlocul ei să prade. O mulţime de oameni mari se mişcă pe această scenă bizară, pe care toate sunt cu putinţă afară de un singur lucru: onestitatea […] În fine, chiar zilele trecute, după cum este ştiut, se dovedeşte la Ploieşti, de către procuror şi de către preşedintele juraţilor, că directorele penitenciarului bat crunt cu biciul pe arestaţi. Ministrul de interne suspendă pe director, rămânând ca justiţia să-şi facă datoria. Însă, după cât ni se asigură, şi de astă dată judele instructor ar fi declarat că nu e caz de urmărire […] Atragem luarea aminte a d-lui ministru de justiţie asupra acestei deplorabile şi penibile stări de lucruri. Suntem încredinţaţi că d-sa se va gândi serios la mijloacele de vindecare, căci, atunci când justiţia nu-şi face datoria, nu esistă justiţie în ţară, prin urmare nu esistă nici moralitate, nici progres real” (Mihai Eminescu, Opere, volumul 10, p. 110).

Într-o altă iarnă, la fel de rece şi troienită ca şi cea de acum, din 2019, cea din 1877, Mihai Eminescu publica un articol intitulat “Drumurile s-au troienit”, în care surprinde câteva aspecte ce par a fi în oglindă cu cele de azi: “Drumurile s-au troienit şi comunicaţia telegrafică pare întreruptă […] În această izolare în care ne pune bătrâna iarnă, aceeaşi pe vremea craiului Decebal, când ţăranul dacic, îmbrăcat în cojoc miţos, trecea Dunărea-ngheţată, aceeaşi astăzi, când Vodă ţine Dunărea cu oştirile româneşti, în această izolare ne apasă mai cu greu gândirea la ce rău loc ne-au aşezat Traian împăratul pe această muchie de lume, la cest văd de popoare carile ne privesc pe noi numai ca pe un fel de gard pe deasupra căruia se ceartă […] Demagogii noştri crescuţi în străinătate, văzând nevoile poporului nostru, l-au învăţat pe de rost cuvinte deşerte şi c-un înţeles negativ numai, socotind că prin cuvinte se întemeiază binele unui popor. Numai pe cele mântuitoare: „munca” şi „economia” întru ale lor şi ale statului nu l-au învăţat pe popor niciodată”.

Nenumărate alte exemple din jurnalismul eminescian ar putea fi date, constatând o capacitate de interpretare şi de analiză a realităţilor timpului respectiv, extrem de lucidă, de o mare forţă şi implicare. Opera lui Mihai Eminescu este, indiscutabil, un arhetip al spiritualităţii noastre. Pe de altă parte, spunea Eugen Simion, “Eminescu a marcat în mod indiscutabil istoria presei româneşti, este unul din marii gazetari pe care i-a avut România. Publicistica lui ar trebui predată în şcolile de jurnalism pentru că tinerii ar avea ce învăţa”.