Mitul eternei reîntoarceri este prezent, în diverse forme, în gândirea şi în cultura tuturor popoarelor, cu rădăcini adânci în antichitate, perioada în care s-au cristalizat arhetipurile naşterii şi renaşterii lumii, Universului şi omului.

Mitul, în general, după cum subliniază Mircea Eliade, povesteşte o istorie sacră, un eveniment care a avut loc în “illo tempore”, în timpul fabulos al începuturilor, relatează cum a ajuns un lucru să existe, cum s-au nacut o comportare, un fel de a munci, o instituţie, o operă de artă, un erou civilizator etc. Altfel spus, un mit reprezintă paradigma oricărui act semnificativ.

Mitul eternei reîntoarceri sau palingeneza
Mitul eternei reîntoarceri sau palingeneza

Mitul este o componentă fundamentală a culturii şi a civilizaţiei umane, iar pentru omul modern, cunoaşterea şi reiterarea miturilor este un fel de a scăpa de “teroarea timpului” (Mircea Eliade), este o formă de cunoaştere intuitivă şi sensibilă. Retrăind mitul, omul, din orice epocă, păstrează şi scoate la lumină semnificaţia şi spiritul acestuia, face să trăiască din nou o realitate originară, care răspunde unor aspiraţii morale, unor convingeri religioase, unor nevoi practice, unui fel de a fi. Oferind modele, mitul, păstrat viu în conştiinţa colectivă şi în cea individuală, conferă valoare existenţei.

Pentru că un mit este o “matrice stilistică” (Lucian Blaga), aici trebuie căutate rădăcinile spiritualităţii unui popor. Mai mult, prin ceea ce povestesc miturile, omul percepe şi înţelege mai profund solidaritatea misterioasă dintre naştere, moarte, iubire, înviere, temporalitate, fertilitate etc. În felul acesta, lumea este şi rămâne un univers viu şi semnificativ, nu unul al dezordinii şi arbitrariului, iar omul dobândeşte încrederea că ce urmează să facă a mai fost făcut, în alt timp, deci poate să-şi alunge îndoielile, neliniştile, ezitările şi să pornească spre un alt început, cu toată forţa şi creativitatea fiinţei sale.

Mitul eternei reîntoarceri sau palingeneza, la babilonieni – sursă de curaj şi încredere pentru orice început

Mitul eternei reîntoarceri, Gandirea magica
Mitul eternei reîntoarceri, Gandirea magica

Mitul eternei reîntoarceri transmite convingerea că totul, în lume, se supune ciclicităţii. După “Marele Început”, o anume succesiune de evenimente se repetă, identică în aspectele esenţiale. Cuvântul folosit de greci, în antichitate, pentru Mitul eternei reîntoarceri, era palingeneza, cu sensul de “o nouă Geneza”, “o nouă Naştere”, “Regenerare”, “Reinnnoire morală”.

Cea mai veche referire la Mitul eternei reîntoarceri se găseşte în cultura mesopotamiană, dintr-un spaţiu geografic situat în Orientul Apropiat, între Tigru şi Eufrat, unde a existat una dintre cele mai importante civilizaţii ale lumii antice. Astronomii babilonieni sunt cei care au descoperit mişcările sinodice ale planetelor, adică durata acelor perioade în care o planetă ajungea în acelaşi loc pe bolta cerească, în raport cu Soarele şi cu stelele fixe, aşa cum se văd toate acestea de pe Terra. Un astfel de răstimp era numit “Marele An” sau “An platonic”. Denumirea de “An platonic” are legătură cu lucrarea lui Platon, “Timaios”, în care filosoful antic grec încearcă să armonizeze cunoştinţele astronomice de la vremea aceea cu viziunea mitologică.

În esenţă, babilonienii susţineau că viaţa Universului se supune ritmurilor ciclice, că acesta trece periodic prin aceleaşi faze, de unde şi ideea eternei reîntoarceri. Aceştia mai credeau că, de exemplu, de-a lungul unui ciclu de aproximativ 26 000 de ani, lumea trece, inevitabil, prin două catacllisme: unul de foc (Conflagraţie), în preajma solstiţiului de iarnă, şi altul de apă (Potop), în preajma solstiţiului de vară.

Pământul va lua foc (Conflagraţie), când planetele, care au traiectorii atât de diferite, se vor alinia pe o linie imaginară, care ar trece prin centrul lor, iar Potopul se va produce când constelaţiile se vor afla sub semnul Capricornului. În ambele cazuri, spunea Berossos, un astronom şi istoric din vechiul Babilon, dacă Universul va fi ca un “suflet” şi un “trup”, din prima până în ultima clipă, va păstra şi va ocroti, în esenţa sa, germenele vieţii viitoare, adică şansa unui nou început.

Mitul eternei reîntoarceri/Palingeneza, din perspectiva stoicilor

Mitul eternei reintoarceri, mit al renasterii
Mitul eternei reintoarceri, mit al renasterii

Stoicismul a fost o şcoală filosofică din Grecia antică, fondată la Atena, de către Zenon, în jurul anului 300 i.Hr., din care au făcut parte Seneca, Epictet, Marc Aureliu, Heraclit. Principiul în jurul căruia s-a construit gândirea stoicilor era fericirea, ca principal scop al existenţei umane, o fericire la care se putea ajunge prin acceptarea raţională a ordinii şi evoluţiei lumii şi prin cultivarea unor valori precum virtutea, onoarea, înţelepciunea. Aceştia considerau, de asemenea, că ceea ce îi tulbură pe oameni nu sunt lucrurile şi faptele, ci opiniile pe care le au despre acestea. Şi astăzi, adjectivul “stoic” este folosit pentru persoane care sunt de neclintit, care rămân devotate obiectivelor lor şi care nu se lasă învinse de teamă, durere, stres, privaţiuni sau alte dificultăţi existenţiale.

La stoici, Mitul eternei reîntoarceri se bazează pe convingerea că “substanţa lucrurilor este constantă, doar stările se schimbă”. Pentru ei, “Marele An” sau “Anul platonic”, în funcţie de care se manifestă ciclicitatea a tot ce există, este estimat la 10 800 de ani solari. Mitul eternei reîntoarceri, pentru stoici, presupune parcurgerea mai multor etape: cosmogeneza, moment în care planetele sunt aliniate, ciclul, la finalul căruia planetele ajung în aceeaşi poziţie în care au fost la momentul Genezei, “focul” final (în greceşte, ekpyrosis), palingeneza/Renaşterea, când totul o ia de la capăt, eternitatea, în sensul repetării la infinit a acestor cicluri.

Ideile stoicilor referitoare la Mitul eternei reîntoarceri au fost preluate, în perioada Evului Mediu, de o serie de filosofi şi astrologi, unii susţinând că istoria se repetă, până la detaliu, după 36 000 de ani solari, alţii insistând pe relaţia dintre suflet şi trup, în sensul că, după Conflagraţie, vor supravieţui, pentru a renaşte, numai sufletele celor care au rezistat în fata tentaţiilor, compromisurilor, spaimelor care îi tulbură pe oameni, în general.

Eterna reîntoarcere, în viziunea lui Friedrich Nietzsche

Friedrich Nietzsche
Friedrich Nietzsche

Friedrich Nietzsche, unul dintre cei mai importanţi filosofi ai secolului al XIX-lea, care a marcat gândirea filosofică a următoarelor generaţii, inspirat de stoici, a făcut din Mitul eternei reîntoarceri un concept central în opera sa, o operă impresionantă prin complexitatea problematicii şi prin numărul de volume publicate – “Aşa grăit-a Zarathustra”, “Amurgul idolilor”, “Dincolo de bine şi rău. Preludiu la o filosofie a viitorului”, “ Ecce homo”, “Genealogia moralei” etc.

În “Ştiinţa voioasă”, Nietzsche consemnează, la un moment dat, întrebându-se şi îndemnând pe fiecare să se întrebe ce ar face “dacă într-o zi sau într-o noapte, un demon s-a strecurat în singurătatea ta şi ţi-a spus: “Această viaţă pe care o trăieşti va trebui să o trăieşti din nou, şi nou, de nenumărate ori, şi nu va implica nimic nou, dimpotrivă, fiecare durere şi orice bucurie, şi orice gând trebuie să vină înapoi la tine, toate urmând aceeaşi succesiune […] o clepsidră veşnică a existenţei, în continuu răsturnată şi tu odată cu ea”.

Citește și:  Ce stim despre constelatia Auriga?

Este o trimitere la Mitul eternei reîntoarceri, privit dintr-o perspectivă morală, care sugerează că omul ar trebui să gândească şi să acţioneze de aşa manieră încât posibilitatea ca viaţa lui să se repete să-l facă fericit şi nu apăsat, neliniştit, nefericit. Numai oamenii slabi, obedienţi, răzbunători, “mici” în dorinţele lor, ar fi “paralizaţi” – spune filosoful – de ideea repetabilităţii vieţii lor, pentru că oamenii “superiori”, caracterele puternice şi-ar dori oricând şi nu s-ar teme să repete acţiunile lor. Aşadar, îndemnul este un precept universal valabil: “Trăieşte-ţi viaţa în aşa fel încât să-ţi poţi dori ca aceasta să se repete la infinit!”.

Mitul eternei reîntoarceri si conditia umana
Mitul eternei reîntoarceri si conditia umana

Dimensiunea morală pe care Nietzsche o dă filosofiei sale şi, mai ales, în felul in care interpretează Mitul eternei reîntoarceri, este departe de credinţele despre reîncarnare, din diverse religii, este doar un fel de a sublinia necesitatea ca omul să dea valoare vieţii sale. În plus, spre deosebire de unele curente de gândire precum hinduismul sau budismul, care îndemnau la detaşare, pace cu lumea şi cu sine, pentru a intra în “nirvana” (extincţie), filosoful german exaltă “lupta”, “regina tuturor lucrurilor şi faptelor omeneşti”, lupta cu suferinţa, cu slăbiciunea, cu nefericirea. Aceasta este, spune el, adevărata Renaştere.

În “Aşa grăit-a Zarathustra”, una dintre cele mai cunoscute scrieri ale lui Friedrich Nietzche, Mitul eternei reîntoarceri reprezintă nucleul cărţii, după cum se poate constata încă din debutul acestui volum: “Mă voi întoarce cu acest soare şi cu acest Pământ, cu acest vultur şi cu acest şarpe, nu pentru o viaţă nouă, o viaţă mai bună sau o viaţă asemănătoare. Pentru totdeauna mă voi întoarce pentru această viaţă, identică în mare şi în mic, pentru a învăţa din nou, din toate lucrurile, eterna reîntoarcere”.

Ca şi Louis Blanqui, un alt filosof cu care a rezonat gândirea lui Nietzsche, acesta spune: ”Fiecare fiinţă umană este eternă în fiecare secundă a existenţei sale. Ceea ce scriu acum, la o masă, cu o peniţă, fiecare gest, fiecare cuvânt sau gând sunt pentru eternitate. Şi aşa se întâmplă cu ceea ce face orice om. Lumi după lumi vor cădea în flăcările purificatoare, pentru o altă Renaştere, pentru o nouă cădere şi aşa la nesfârşit”.

Mircea Eliade şi Mitul eternei reîntoarceri

Mircea Eliade, Sursa: imdb.com

Ilustrul mitolog, istoric al religiilor, scriitor, Mircea Eliade aşează Mitul eternei reîntoarceri în rândul miturilor fundamentale, atât pentru vremurile arhaice, cât şi pentru timpul modern.

Pentru omul societăţilor arhaice, spune Mircea Eliade, “cunoaşterea originii fiecărui lucru (animal, plantă, obiect cosmic etc.) conferă un fel de stăpânire magică asupra lui: ştim unde să-l găsim şi să-l facem să reapară în viitor. Am putea folosi aceeaşi formulă în ceea ce priveşte miturile escatologice (despre sfârşitul lumii şi al Universului): cunoaşterea a ceea ce a avut loc “ab origine”, a cosmogoniei, conferă ştiinţa a ceea ce se va întâmpla în viitor. Mobilitatea originii lumii exprimă speranţa omului că lumea lui va exista întotdeauna, chiar dacă este periodic distrusă în înţelesul propriu al cuvântului. Soluţie a disperării? Nicidecum, căci ideea distrugerii lumii nu este, în fond, o idee pesimistă. Prin însăşi durata ei, lumea degenerează şi se epuizează: iată pentru ce trebuie simbolic recreată în fiecare an”.

Când lumea este atinsă de catastrofe – război, secetă, foamete – când ceva nu mai funcţionează bine, înseamnă că Universul a “îmbătrânit”, iar pentru întinerirea lui, trebuie repetat mitul cosmogonic, al regenerării. Povestind mitul, reiterându-l ritualic, acesta rămâne “viu”, iar lumea, omul se împrospătează, renasc, redobândesc putere şi viaţă.

În “Istoria ideilor şi a credinţelor religioase”, în “De la Zalmoxis la Gingis-Khan”, în “Tratat de istoria religiilor” etc., sunt inventariate nenumărate mituri, din culturi dintre cele mai diverse, putându-se constata că locul privilegiat este al miturilor cosmogonice, al miturilor de origine şi al celor escatologice.

Mitul eternei reîntoarceri si timpul sacru
Mitul eternei reîntoarceri si timpul sacru

Rostul mitului, chiar şi în lumea modernă, subliniază Eliade, este de a da semnificaţie ideii de realitate, ideii de valoare şi de transcendenţă. Prin ceea ce povesteşte mitul, lumea este percepută ca un cosmos perfect articulat şi inteligibil. Relatând în ce fel lucrurile au fost făcute, miturile dezvăluie şi pentru cine şi pentru ce au fost făcute şi în ce împrejurări, iar aceste “revelaţii” îl “angajează” pe om, deoarece ele constituie o “istorie sacră”.

Într-un capitol din “Aspecte ale Mitului” – “Miturile lumii moderne. Mituri şi mass-media” – Mircea Eliade face o subtilă analiză a mentalităţilor şi comportamentelor omului modern, care, instinctiv, devine, la rândul lui, creator de mituri, asemeni omului arhaic. Se pot descoperi “comportări mitice”, remarcă autorul, în obsesia succesului, în dorinţa de a transcende limitele condiţiei umane, în “cultul automobilului”, în manifestările “elitelor”, în fascinaţia provocată de dificultate, în atitudinea “artistului neînţeles” etc.

Astfel de ipostaze relevă dorinţa omului de a regăsi intensitatea cu care a trăit sau a cunoscut un lucru pentru prima dată, de a recupera trecutul şi începuturile. Este vorba, până la urmă, de eterna luptă cu Timpul, a celui care se ştie vremelnic în această lume. Mitul eternei reîntoarceri, în plan simbolic, exprimă triumful în fata Timpului care “striveşte şi ucide”, cum spune Eliade.

În epoca actuală, paradoxal, ceea ce miturile au povestit şi au conservat timp de milenii, pare să se confirme tot mai mult şi mai insistent, prin descoperirile recente din domeniul cosmologiei, al fizicii, astrofizicii, fizicii cuantice etc.

Teoria Big Crunch-ului, Teoria multiversului, modelul ciclic (oscilatoriu) al Universului, teoria astrofizicianului Roger Penrose etc., vin să confirme ştiinţific Mitul eternei reîntoarceri. Din orice perspectivă am privi lucrurile, este vorba de aceeaşi paradigmă existenţială, care trădează dorinţa omului de a da sens vieţii sale, de a transcende timpul, de a păstra densitatea ontologică originară, de a crede că, în viaţa aceasta, dar şi dincolo de ea, există mereu noi începuturi.

Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.