Octombrie este, poate, luna în care cititul își regăsește în modul cel mai firesc ritualul. Există luni în care citim pentru că avem timp și luni în care citim pentru că avem nevoie de timp. Octombrie pare să le cuprindă pe amândouă. Lumina începe să se retragă devreme, zilele dobândesc margini mai clare, iar serile ne împing, aproape fără să ne dăm seama, spre interior. E anotimpul ceaiului fierbinte, al ferestrelor aburite și al cărților parcurse fără grabă.
O carte bună îsi arată din nou puterea de a transforma câteva ore obișnuite într-o “călătorie”. Nu este nevoie ca un roman să vorbească despre toamnă, pentru a fi o lectură de octombrie. Este suficient să aibă acea combinație de atmosferă, melancolie, mister sau introspecție care ne face să întoarcem paginile mai încet, să ne luăm răgazul să medităm, să ne racordăm la un alt fel de echilibru, mai stabil, mai interiorizat, la predispoziţii mai contemplative, în comparaţie cu exuberanţa zilelor estivale. Iată câteva romane (traduse şi în limba română) care pot alcătui o mică “bibliotecă” de sezon:
Lecturi de octombrie – “Biblioteca de la miezul nopții”, de Matt Haig. Locul în care încă mai există toate posibilitățile
Scriitorul englez Matt Haig este unul dintre cei mai interesanţi şi mai citiţi prozatori contemporani, ale cărui cărti s-au vândut in milioane de exemplare si a cărui identitate, în peisajul literar contemporan, se bazează pe o foarte originală şi subtilă combinaţie între ficţiune, filosofie de viaţă şi introspecţie psihologică.
Puține cărți se potrivesc mai bine unei seri de octombrie decât romanul lui Matt Haig, “Biblioteca de la miezul nopții”, un roman despre posibilitățile nesfârșite ale unei vieți. În centrul cărţii, autorul așază o idee simplă și tulburătoare – cum ar fi dacă, undeva, ar exista toate viețile pe care le-am fi putut trăi?
Ce s-ar fi întâmplat dacă?…
Protagonista romanului, Nora Seed, ajunge într-o bibliotecă aflată între viață și moarte. Pe rafturi nu se află doar cărți, ci si versiuni alternative ale propriei existențe. Fiecare decizie neasumată, fiecare drum abandonat, fiecare „dacă” se poate transforma într-o poveste.
Nora poate deschide aceste cărți și poate vedea ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi ales altfel. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi optat pentru altă carieră? Dacă ar fi rămas într-o anumită relație? Dacă ar fi avut curajul să urmeze un alt drum?
Succesul romanului, devenit rapid bestseller internațional și una dintre cele mai cunoscute cărți ale lui Haig, se explică, poate, tocmai prin această fantezie pe care aproape fiecare cititor o recunoaște – dorința de a arunca, măcar pentru o clipă, o privire în viețile noastre alternative, posibilitatea de a privi în urmă și de a vedea toate viețile care ar fi putut exista, de a afla dacă, undeva, într-o altă versiune a existenței, ne-am fi putut găsi, cu adevărat, fericirea.
Dar “Biblioteca de la miezul nopții” nu rămâne doar o poveste despre regret. Pe măsură ce Nora traversează aceste existențe posibile, întrebarea se schimbă. Nu mai este “Cum ar fi fost dacă?”, ci “Ce înseamnă, de fapt, o viață bună?”. Este o întrebare pe care fiecare şi-o poate adresa, potrivită pentru atmosfera de octombrie, luna în care anul începe să semene, pentru câteva săptămâni, cu o carte pe care o răsfoim înapoi.
“Trenul de la miezul nopții”, de Matt Haig
“Trenul de la miezul nopții”, aparţinând aceluiaşi autor, Matt Haig, a devenit bestseller îndată după lansare. Dacă “Biblioteca de la miezul nopții” ne permite să “privim” viețile pe care le-am fi putut trăi, “Trenul de la miezul nopții” ne invită să ne întoarcem în trecut.
De această dată, protagonistul este Wilbur, un bărbat care, privind în urmă, își dă seama cât de mult ar vrea să schimbe anumite momente ale vieții sale. “Trenul” îi oferă tocmai această șansă – aceea de a călători în timp și de a retrăi momente importante, întâlniri, despărțiri și alegeri care au rămas, în memoria lui, asemenea unor stații pe unde trenul vieții a trecut o singură dată; inclusiv zilele petrecute alături de Maggie, femeia pe care a iubit-o.
Este o poveste de dragoste, dar și o meditație asupra memoriei și a regretului. Iar întrebarea pe care o pune este una foarte potrivită pentru atmosfera de toamnă: dacă am putea să ne întoarcem într-un anumit moment al vieții, am ști oare ce să schimbăm? Cele două romane pot fi citite și împreună, ca două variațiuni pe aceeași temă – ce facem cu trecutul atunci când acesta nu mai poate fi schimbat?
“Lumina în octombrie”, de John Gardner – toamna ca anotimp al revelațiilor
Există romane care își aleg anotimpul, ca fundal al acțiunii, aproape la fel de firesc cum își aleg personajele. “Lumina în octombrie”, de John Gardner, este una dintre acele cărți care par scrise pentru zilele în care după-amiaza se sfârșește prea devreme, când lumina are o transparență aparte, iar lumea, privită prin ferestrele unei case, pare să se pregătească pentru iarnă.
Romanul scriitorului american John Gardner este, în esență, povestea unor oameni aflați în căutarea unui sens într-o lume în care sensul nu vine niciodată de-a gata. În centrul cărții se află James Page, un profesor de filosofie retras într-o existență solitară, și Edith, o femeie a cărei viață este marcată de nevoia de a-și găsi un loc și de a înțelege ce înseamnă, până la urmă, fericirea.
“Lumina în octombrie” nu este doar un roman despre câteva destine individuale. Gardner construiește, cu răbdare, o întreagă comunitate umană, cu slăbiciunile, prejudecățile, credințele și speranțele ei. Personajele sale nu sunt niciodată simple piese într-o intrigă – fiecare poartă cu sine o istorie, o formă de singurătate și o anumită idee despre lume.
Când lumina dobândeşte o frumusețe mai reținută…
Titlul romanului, “Lumina în octombrie”, se bazează pe o metaforă – nu este lumina triumfătoare a verii, ci una mai estompată, mai blândă și mai vulnerabilă. Este lumina unui anotimp aflat între două lumi. Iar această ambiguitate se potrivește perfect romanului: personajele lui Gardner trăiesc și ele între ceea ce au fost și ceea ce ar mai putea deveni.
Unul dintre lucrurile remarcabile în universul lui Gardner este felul în care reușește să pună în aceeași carte întrebări filosofice și detalii foarte concrete ale vieții de zi cu zi. Moartea, credința, iubirea, libertatea și responsabilitatea apar nu sub forma unor demonstrații abstracte, ci prin gesturile și alegerile unor oameni obișnuiți. Personajele pot vorbi despre Dumnezeu sau despre sensul existenței, iar câteva pagini mai târziu, să fie preocupate de o masă, o casă, o ceartă sau o amintire.
John Gardner nu idealizează niciunul dintre personajele sale. Dimpotrivă, le privește cu o combinație de luciditate și compasiune. Ele pot fi ridicole, încăpățânate, egoiste sau rănite, însă tocmai imperfecțiunea lor le face credibile. Scriitorul pare să sugereze că oamenii nu trebuie să fie extraordinari pentru ca viețile lor să merite povestite.
“Lumina în octombrie” nu oferă neapărat răspunsuri la întrebările despre existență. În schimb, ne obligă să rămânem o vreme în preajma lor. Iar octombrie este, poate, momentul ideal pentru o asemenea lectură.
Este luna în care natura începe să renunțe la excesele verii, când culorile se sting treptat și lumina arată o frumusețe mai reținută. Într-un asemenea peisaj, romanul vorbește despre lucrurile esențiale fără să ridice vocea: despre singurătate și apropiere, despre credință și îndoială, despre ceea ce pierdem și despre ceea ce încă mai putem salva. “Lumina de octombrie” nu promite că iarna nu va veni. Doar ne amintește că, înainte de întuneric, există încă lumină.
“Cronica Păsării-Arc”, de Haruki Murakami – când realitatea își pierde granițele
Există în romanele scriitorului japonez Haruki Murakami un moment în care lumea familiară începe să se fisureze. Nu se întâmplă neapărat ceva spectaculos. Un telefon sună, cineva dispare, un animal apare în locul nepotrivit, un necunoscut spune o frază aparent lipsită de importanță. Și, aproape pe nesimțite, realitatea de fiecare zi începe să dezvăluie o a doua față.
În „Cronica Păsării-Arc„, unul dintre cele mai ample și mai ambițioase romane ale sale, această trecere dinspre cotidian spre mister este dusă la o intensitate aparte. Romanul îl are în centru pe Toru Okada, un bărbat aparent obișnuit, care trăiește în Tokyo împreună cu soția sa, Kumiko. Viața lui este liniștită, aproape anonimă. Până când pisica familiei dispare. Apoi telefonul începe să sune. Kumiko se îndepărtează. Iar Toru, care până atunci își ducea existența fără mari întrebări, este împins într-o căutare ce îl va purta mult dincolo de limitele vieții sale obișnuite.De aici începe adevărata aventură a romanului.
Un personaj enigmatic, o femeie care îi telefonează, o fântână secată în care Toru ajunge să petreacă perioade de timp, surori cu puteri stranii și povești despre războiul din Manciuria se leagă treptat într-o rețea narativă în care trecutul și prezentul, visul și realitatea, memoria individuală și memoria istorică devin imposibil de separat.
Murakami are un talent special pentru a introduce extraordinarul în decoruri perfect obișnuite. Tokyo-ul din roman nu este un spațiu fantastic. Este orașul cotidian, cu străzi, case, telefoane, magazine și trenuri. Tocmai de aceea elementele stranii au un efect atât de puternic: ele nu apar într-o lume care le-ar putea explica, ci în mijlocul unei realități pe care o recunoaștem.
O carte despre labirinturi…
“Cronica Păsării-Arc” este, în același timp, o carte despre dispariție. Kumiko dispare din viața lui Toru, pisica dispare din casă, iar personaje întregi par să fi dispărut în “crăpăturile” istoriei. Dar dispariția are aici și un sens mai profund. Uneori oamenii dispar pentru că nu mai pot locui în propria lor viață. Alteori, pentru că trecutul lor a devenit prea greu de purtat.
Ca multe dintre marile romane ale lui Murakami, Cronica Păsării-Arc nu poate fi redusă la o singură interpretare. Poate fi citită ca o poveste de dragoste, ca un roman despre alienare, ca o meditație asupra memoriei și răului sau ca o călătorie fantastică în care granițele dintre lumi devin tot mai subțiri.
Păsarea-Arc însăși, al cărei sunet dă titlul romanului, devine un fel de semn al acestei lumi misterioase. Un sunet aparent banal, repetat din când în când, ajunge să capete o semnificație aproape mitologică. Este ca și cum realitatea ar avea propriul ei mecanism secret, pe care numai cei dispuși să privească mai adânc îl pot percepe.
„Cronica Păsării-Arc” este, astfel, o carte despre labirinturi. Unele sunt reale, altele se află în memorie, în istorie, în vise sau în relațiile dintre oameni. Dar toate conduc către aceeași întrebare: cât de bine îi cunoaștem, de fapt, pe cei pe care îi iubim și cât de bine ne cunoaștem pe noi înșine?
Lecturi de octombrie – “Nu ne despărțim”, de Han Kang
Dacă există o carte care se potrivește în mod aproape cinematografic cu imaginile toamnei târzii, aceasta este “Nu ne despărțim”. Hang Kang, scriitoare sud-coreeana, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2024, „pentru proza sa poetică intensă care înfruntă traume istorice și expune fragilitatea vieții omenești”, construiește un roman despre prietenie, memorie și traumă istorică.
Povestea se desfășoară într-un peisaj dominat de urmele unor tragedii pe care timpul nu reușește să le șteargă. Han Kang scrie despre memorie nu ca despre un “album” al trecutului, ci ca despre ceva viu, care continuă să acționeze asupra prezentului. Pentru o seară de octombrie, când avem chef de o carte care să ne scoată pentru câteva ore din ritmul cotidian, “Nu ne despărțim” poate fi alegerea potrivită.
Lecturi de octombrie – “Martorul inocenței mele”, de Jonathan Coe
Octombrie nu înseamnă numai melancolie. Uneori avem nevoie și de ironie, inteligență și de o poveste care să ne țină treji până târziu. Jonathan Coe este unul dintre scriitorii contemporani care știu să combine toate acestea. Romanele sale se mișcă adesea între istorie personală și istorie colectivă, între satiră și nostalgie, între comedie și observația socială.
În “Martorul inocenței mele”, o tânără scriitoare ajunge să cerceteze trecutul unui autor uitat, iar ceea ce începe ca o investigație literară se transformă într-o poveste cu secrete și întrebări despre memorie. Coe își păstrează aici una dintre calitățile sale esențiale: aceea de a face literatura să pară, în același timp, un joc și o formă de investigație asupra lumii.
Romanul este și o bună ocazie de a reveni la una dintre temele recurente ale lui Coe: felul în care trecutul personal și realitatea, în diversele ei ipostaze, se întâlnesc în moduri pe care nu le putem controla întotdeauna.
“O viață măruntă”, de Hanya Yanagihara
“O viață măruntă”, de Hanya Yanagihara, scriitoare americană, este un roman de o intensitate aproape copleșitoare despre prietenie, traumă și încercarea de a supraviețui propriului trecut. Patru tineri se întâlnesc la facultate și își continuă împreună drumul către maturitate: Jude, Willem, Malcolm și JB. New York-ul devine fundalul unei povești despre cariere, iubiri, ambiții și prietenii care se întind de-a lungul deceniilor.
Dar centrul adevărat al romanului este Jude. Pe măsură ce povestea înaintează, trecutul lui iese încet la suprafață. Ceea ce la început pare doar discreție se dovedește a fi o traumă profundă, ale cărei efecte nu pot fi șterse de succes, bani, iubire sau prietenie. Jude devine astfel unul dintre acele personaje literare care nu pot fi privite simplu – un om extrem de inteligent și talentat, dar incapabil să se desprindă de imaginea pe care trecutul i-a impus-o despre sine.
Yanagihara construiește romanul cu o răbdare care îi permite cititorului să vadă cum timpul transformă prietenia. Cei patru nu rămân aceiași oameni. Unii se îndepărtează, alții se întorc, unii învață să ierte, iar alții descoperă că iubirea nu este întotdeauna suficientă.
Titlul este, de altfel, profund ironic. Viețile personajelor sunt totul, nicidecum „mărunte”. Sunt vieți marcate de pasiuni, ambiții, pierderi și alegeri care capătă, în timp, o greutate enormă. Întrebarea care se intuieşte dincolo de fapte este dacă un om poate fi salvat de ceilalți atunci când nu se poate salva singur.
Papagalul lui Flaubert, de Julian Barnes – despre literatură, memorie și imposibilitatea de a cunoaște cu adevărat un om
Există biografii care încearcă să reconstituie cu exactitate viața unui scriitor și există cărți care pornesc de la biografie pentru a pune sub semnul întrebării însăși posibilitatea unei asemenea reconstituiri. „Papagalul lui Flaubert”, de Julian Barnes, aparține celei de-a două categorii. De fapt, cartea lui Barnes este în același timp, biografie, eseu, ficțiune, jurnal de călătorie, meditație asupra memoriei și un sofisticat joc literar. Iar în centrul acestei construcții neobișnuite se află Gustave Flaubert și un papagal împăiat.
Julian Barnes îl introduce în poveste pe Geoffrey Braithwaite, un medic englez pensionar și admirator pasionat al lui Flaubert, care călătorește în Franța încercând să urmărească urmele scriitorului. Într-un muzeu din Croisset descoperă papagalul împăiat despre care se spune că i-ar fi servit lui Flaubert drept model pentru papagalul din Un cœur simple. Numai că, la scurt timp, Braithwaite descoperă că există un alt muzeu care pretinde că deține adevăratul papagal. Care dintre cei doi este cel autentic?
Întrebarea pare la început o glumă literară. Dar, în lumea lui Barnes, ea devine treptat o metaforă pentru o problemă mult mai serioasă: cum putem ști adevărul despre un scriitor?
Putem să-i citim scrisorile, să-i cercetăm manuscrisele, să-i vizităm casa, să-i urmărim drumurile, să-i reconstruim relațiile și să-i studiem declarațiile. Și totuși, ceva va rămâne întotdeauna inaccesibil. Omul.
Romanul este împărțit în capitole foarte diferite ca formă. Uneori citim despre Flaubert, alteori despre Braithwaite, alteori despre iubire, căsătorie, moarte sau suferință. Există cronologii, liste, comentarii critice, fragmente aproape enciclopedice și exerciții de imaginație.
O carte despre citit…
Barnes schimbă permanent unghiul de abordare, ca și cum ar vrea să ne demonstreze că o singură perspectivă nu este niciodată suficientă. Este o structură care poate părea surprinzătoare pentru un cititor obișnuit cu romanul tradițional, dar tocmai această libertate formală face farmecul cărții. “Papagalul lui Flaubert”este, în fond, o carte despre citit.
Barnes are și un umor discret, britanic, care împiedică romanul să devină solemn. Ideile despre literatură, biografie și adevăr sunt complicate, dar sunt prezentate cu o ușurință care face lectura plăcută chiar și atunci când cartea devine profund reflexivă.
Iar Flaubert este ales perfect pentru acest experiment. Autorul „Doamnei Bovary” a fost obsedat de stil, de exactitatea cuvântului și de dificultatea de a transforma realitatea în literatură. Barnes îi răspunde, peste timp, printr-o carte care pare să pună în practică aceeași obsesie pentru relația dintre adevăr și ficțiune.
Când anotimpul devine o stare de spirit
Titlurile menţionate anterior sunt câteva sugestii de lectura potrivite pentru perioada pe care o parcurgem acum. Toate converg, în stiluri diferite, spre tema timpului. Or, toamna nu este doar un anotimp al ritmurilor mai lente, ci și unul al privirii înapoi. Ne amintește că orice poveste are un timp al ei și că, uneori, nu putem schimba capitolele deja scrise. Putem însă să le recitim. Şi, uneori, într-o seară de octombrie, acest lucru este suficient. Să deschidem o carte și să lăsăm lumea, pentru câteva ore, să treacă mai încet.
